EVZ Special
EXCLUSIV. Rolul României în admiterea Chinei în ONU. Corneliu Mănescu, un ministru de Externe excepțional. Confesiunea neterminată a ambasadorului Ioan Donca
Nicolae și Elena Ceausescu, vizita în China, 1971. sursa: arhiva istorica
Din cuprinsul articolului
China a fost una din mizele discuțiilor între SUA și România de la finalul anilor '60 și începutul anilor '70. La conducerea statului se afla o garnitură nouă. De politica externă se ocupau Nicolae Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu. Personaje aflate la apogeul maturității politice. În episoadele anterioare am relatat despre vizita din 1969 a lui Richard Nixon, azi vom merge puțin mai departe. Insistând pe un personaj excepțional.
Am vorbit îndelung cu Ioan Donca (1940-2025) despre Corneliu Mănescu – traseul său fulgerător din Ministerul Forțelor Armate către fruntea diplomației române și, ulterior, la Președinția Adunării Generale a ONU. Ceea ce urmează este dezvăluiriea unor detalii de culise privind admiterea Chinei în ONU. Dar nu numai...
Acolo unde apar episoade spectaculoase, le notez explicit ca povestiri de martor.
China nu a fost membru ONU până în 1971
Să vedem contextul istoric. Până în 1971, „China” de la ONU era reprezentată de Republica Chineză (ROC), guvernul refugiat la Taipei după 1949.
Schimbarea vine la Sesiunea a 26-a a Adunării Generale, când o coaliție de state (așa-numita „rezoluție albaneză”) cere „restaurarea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze (RPC)” în sistemul ONU. În culise, Washingtonul încearcă să păstreze ROC și să admită simultan RPC prin formula „dual representation”.
Pe 2 august 1971, Secretarul de Stat William P. Rogers anunță public noua linie – o deviere vizibilă față de politica americană din precedenții 20 de ani.
Ce rol a jucat România
Am povestit anterior despre modul în care Nicolae Ceaușescu a reușit să devină un partener privilegiat pentru SUA. Datorită relației speciale construită cu președintele american Richard Nixon.
„Schimbul din 1969 a avut efect abia în 1971”, îmi spune Donca, referindu-se la demersurile românești pentru recunoașterea Chinei la ONU.
Contextul, după el, era ostil: „Situația în China era extraordinar de grea… abia se terminase Revoluția Culturală, reverberații încă existau.” România ar fi împins dosarul „până la capăt”, convingându-i americanii, dar întâmpinând reticență la Beijing. Episodul-cheie din memoria sa: ambasadorul Nicolae Popescu a stat două săptămâni la Beijing fără a fi primit; ca să-și prelungească viza, a plecat temporar în Coreea de Nord și abia apoi a primit acceptul chinez.
Despre votul din Consiliul de Securitate, Donca relatează o scenă greu de verificat, dar savuroasă prin imaginea ei: „În momentul votului, reprezentantul american a adormit; s-a bătut cu ciocănelul – nicio opoziție. Taiwanul a întrebat cum?, americanii au spus că omul adormise… și luăm alt drum.” Dincolo de anecdotic, firul lui Donca fixează o idee: rolul României ar fi fost determinant în configurarea momentului din 1971.
China și România, începutul unei relații durabile
Din punct de vedere istoric, România a funcționat ca unul dintre canalele de legătură Washington–Beijing. Alături de Pakistan, în perioada premergătoare „deschiderii” și schimbării de majoritate la ONU. Documentele FRUS notează explicit că Pakistanul și România au rămas „avenues” importante pentru apropierea sino-americană.
Recunoașterea eforturilor României a fost publică. La întâlnirea Nixon–Ceaușescu din 26 octombrie 1970 (Casa Albă), Nixon a mulțumit României pentru facilitarea contactelor cu China. Ceaușescu a transmis chiar un mesaj de la Zhou Enlai privind disponibilitatea Beijingului de a intra în ONU „inclusiv în acel an”, încurajând SUA să facă „primii pași”. Președintele american a apreciat rolul lui Ceaușescu de „peacemaker” capabil să vorbească cu ambele părți. Aceste referințe provin din stenograma oficială.
În paralel, diplomația românească a susținut în plen „restaurarea drepturilor” RPC – linia care a devenit, în final, Rezoluția 2758. Pe scurt: SUA au încercat să salveze ROC prin procedură și „dublă reprezentare”, dar au pierdut votul. România a fost intermediar credibil și susținător public al readucerii RPC în sistemul ONU, contribuind la climatul politic care a făcut posibil rezultatul din octombrie 1971.
Cum l-au „găsit” pe Mănescu
Acum să vorbim despre ceea ce mi-a povestit ambasadorul Ioan Donca despre garnitura excepțională din diplomația românească a acelor ani.
Înainte de Externe, Corneliu Mănescu era colonel la Apărare, într-o direcție cu profil mai degrabă cultural. Era comandant al Casei Centrale a Armatei (1952) și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. Ulterior între 1955 și 1960 a fost vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării.
„L-a descoperit Maurer – așa circulă legenda”, spune Donca. Un raport inteligent redactat de Mănescu după o deplasare în China (în care figura și un ansamblu folcloric al MApN) ar fi ajuns, „nu se știe pe ce căi”, la Maurer. Impresionat, acesta l-a promovat ambasador la Budapesta. Apoi o scurtă trecere prin minister și – prin decizia lui Gheorghiu-Dej – ministru de Externe, în locul activistului de partid Avram Bunaciu.
Portretul de lucru schițat de Donca este elogios: Corneliu Mănescu avea o „minte deschisă la informație, dialog impecabil, umor elegant care nu rănea; artist al limbii române, vorbea franceza (limba diplomației de atunci), iar pentru engleză se înconjura de translatori excelenți. Cultivat, plăcut ca prezență.
Uneori ‘plin de el’, imitându-l pe Maurer – nu nemotivat, dar uneori exagerat.”
U Thant, secretar general ONU și Corneliu Mănescu 1967. sursa: MAE
Drumul la ONU
Cum a ajuns Corneliu Mănescu să prezideze Adunarea Generală a ONU? La 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. A fost prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. A deținut funcția până la data de 23 septembrie 1968
„Extrem de activ; mișcarea venea din el. Eram conectați la Grupul celor 77 – pe atunci un bloc masiv”, spune Donca.
Grupul celor 77 (G77) este o coaliție de state în curs de dezvoltare formată la 15 iunie 1964, la încheierea primei conferințe UNCTAD de la Geneva, prin „Declarația comună a celor 77 țări”. Scopul: să coordoneze pozițiile Sudului global în sistemul ONU pe comerț, dezvoltare, finanțe și tehnologie și să-și sporească puterea de negociere în fața țărilor industrializate. În timp, grupul a crescut la circa 134 de membri, fiind adesea menționat ca „G77 + China”
Piesa decisivă: „acceptul Statelor Unite”, care îl cunoșteau pe Corneliu Mănescu din discuțiile cu secretarul de stat Dean Rusk. „Era clar că va fi un președinte al ONU din Europa de Est; singurul cu accente prooccidentale în comportament era Mănescu.”
Dar echilibrul său interior a fost linia de forță: „Nu i-a supărat nici pe estici, nici pe vestici, însă cu americanii era deferent, aproape că îl curta pe reprezentantul SUA în Consiliul de Securitate.” Donca îmi atrage atenția de două ori asupra unui detaliu instituțional: reprezentantul SUA la Consiliu e membru al guvernului american – iar Mănescu pricepea perfect consecințele.
Căderea în dizgrație
De ce pleacă Mănescu de la Externe în 1972? Ambasadorul Ioan Donca leagă răspunsul de ascensiunea Elenei Ceaușescu „pe măsură ce boala lui Ceaușescu avansa”.
„Din 1980 Elena Ceaușescu preia complet puterea. După 1980, pătrundeam foarte greu la el; după 1985, deloc.” Mi-a relatat și o scenă cu generalul Iulian Vlad și documente destinate lui Ceaușescu, interceptate de Elena – ocazie în care Ceaușescu ar fi fixat regula „doar mie îmi aduceți hârtiile”. „De aici, eu am oprit dialogul normal cu dânsul din 1982, total din 1985”, spune Donca, subliniind că volumul său „Speranță și afirmare prin diplomație” (scris împreună cu Nicolae Popescu) se oprește în 1985, când canalele s-au închis.
La final, Donca admite că după mandatul „strălucit” al lui Mănescu a urmat „mult după” un alt nume cu anvergură intelectuală, George Macovescu – dar schimbarea din ’72 rămâne, în lectura sa, produsul dinamicilor interne din jurul cuplului Ceaușescu, nu al vreunei erori diplomatice a lui Mănescu.
Concluzia care răzbate din această discuție: Corneliu Mănescu a fost diplomat de finețe și instinct, ajuns în vârful ONU datorită unei combinații de merit personal, moment geopolitic și unei politici românești de mediere între lumi – până când politica de la București a început să submineze chiar diplomația care o făcuse vizibilă.
