EVZ Special
EXCLUSIV. Ceaușescu avea o inteligență nativă și memorie ieșită din comun. Kissinger i-a cerut de trei ori sfatul. Confesiunea neterminată a Ambasadorului Ioan Donca
Ioan Donca, ambasador, la dezbaterea FUMN. sursa: Agerpres
Din cuprinsul articolului
Ceaușescu, portret de epocă. Ambasadorul Ioan Donca (1940-2025) a fost unul din oamenii care au avut privilegiul să trăiască Istoria la superlativ. Înainte și după 1989. A făcut-o cu discreție, cu profesionalism și slujind, de fiecare dată, interesele României. Am povestit despre faptul că am un manuscris al relatărilor sale. Am dat un prim fragment din el. Voi continua și azi.
Cum era cu adevărat Ceaușescu
L-am întrebat direct pe Ioan Donca ceea ce, de fapt, încerc să aflu de ani de zile: cum era, de-adevăratelea, Ceaușescu? Nu mă interesează clișeele post-’89, nu voiam să-l știu așa cum apărea în montajele de la Congresele Partidului, ci cum era văzut în încăperile unde se făcea politica mare. Ambasadorul Ioan Donca mi-a răspuns fără ocol: „22 de ani am stat lângă el.” L-a însoțit în vizitele externe, a asistat la pregătiri, a văzut mecanica întâlnirilor la vârf. În unele ocazii rămânea în camera de discuții, în altele nu, dar știa tiparul: briefing-urile dintre Ceaușescu și aparatul de lucru, notele, rolurile, detaliile de protocol care, în diplomație, spun uneori mai mult decât vorbele.
Venind vorba despre gesturi, un detaliu mi-a atras atenția! Venit să se întâlnească cu Nicolae Ceaușescu, marele Henry Kissinger era lăsat intenționat câteva minute în anticameră. Donca nu a rostit cuvântul „teatru”, dar mesajul era limpede: asista la o coregrafie a puterii.
Într-o notă desecretizată din noiembrie 1974, mi-a spus, vei vedea cum Kissinger – pe atunci, „cel mai puternic om din lume”, după demisia lui Richard Nixon și în debutul președinției lui Gerald Ford – îi cere de trei ori lui Ceaușescu punctul de vedere. Acel episod obsedează istoricul din mine, pentru că nu se potrivește cu imaginea publică a liderului român din ultimul deceniu de regim.
Așa că i-am pus întrebarea incomodă: Au fost „cosmetizate” stenogramele? Ioan Donca a respins ideea. Nu aveam cum, existau două stenograme, una la români, una la americani. Ele trebuia să coincidă.
Portretul unui lider comunist
Portretul lui Ceaușescu pe care îl face e contra-intuitiv pentru reflexele noastre postrevoluționare: un om cu o inteligență nativă ieșită din comun, memorie fenomenală, obsedat de lectură. „Citea materialele, totul subliniat, învățat pe de rost”, mi-a spus. Iar în întâlniri „vorbea liber, fără notițe”. În acea notă cu Kissinger – continuă Donca – Ceaușescu rostește fraza-cheie: „Epoca în care dumneavoastră și rușii împărțeați lumea s-a terminat.” Tonul nu e de provincial complexat; e de interlocutor sigur pe sine. Iar respectul lui Kissinger față de Ceaușescu, afirmă Donca, a fost „real”.
Nu-l idealizează însă. Donca trasează o axă a declinului: după 1980, Ceaușescu „nu mai seamănă” cu cel din anii ’60–’70. Mi-a vorbit de o decădere fizică și mentală vizibilă, pe care o confirmă și prin detalii de psihologie a puterii. Mi-a povestit, de exemplu, despre ritualul scării de avion: în vizite, trebuia să se poziționeze astfel încât Nicolae Ceaușescu, apărând în ușa avionului, să-l vadă jos. „Dacă mă vedea, avea certitudinea că totul e în regulă.” Un fel de ancoră de siguranță într-un univers în care suspiciunea devenise reflex.
Cum s-a educat Ceaușescu
L-am dus, firesc, spre tema „școlii” lui Ceaușescu. Cum s-a educat, de unde a învățat? „Era genul care învață stând de vorbă?”, am întrebat. „Da, dar nu numai.” Donca insistă pe arhitectura informației: Ceaușescu nu trăia doar din notele de la Externe (întocmite de Ștefan Andrei) sau Comerț (de Cornel Burtică), ci avea fluxuri paralele dinspre instituțiile de forță, inclusiv de la Armată. Punea informația “în cruce”. De aici, impresia interlocutorilor că „știe mai mult decât ei”.
Am atins și logistica puterii. Donca rememorează colaborarea cu generalul Iulian Vlad, pe atunci responsabil de pregătirea și securitatea deplasărilor externe. O făcea fără emfază, doar cu precizia unui om care „a bătut lumea în lung și-n lat”, cum spune chiar el. A fost, în anumite rânduri, emisarul personal al lui Ceaușescu: primea instrucțiuni „între patru ochi”, transmitea mesaje, raporta înapoi. Asta explică, poate, de ce glasul lui se schimbă când vorbește despre „încrederea” pe care liderul comunist i-o arăta. În același timp, tocmai această intimitate a puterii îl face pe Donca un martor valoros – și, inevitabil, subiectiv.
Ce mi-a rămas din conversație? Disonanța. Între Ceaușescu-interlocutorul strategic al anilor ’70 și Ceaușescu-simbolul rigidității din ultimul deceniu. Între lectura subliniată și autismul politic. Între protocolul calculat și teama personală. Donca nu-l reabilitează pe Ceaușescu; îl complică. Iar pentru mine, ca jurnalist-istoric, tocmai asta e esența: să pui pe masă o mărturie din interior, cu date, cu note, cu gesturi, și să lași cititorul să vadă nuanțele pe care istoria grăbită le toarnă prea ușor în alb și negru.
Cariera Ambasadorului
Ioan Donca (1940–2025) a fost diplomat român de carieră, cu peste patru decenii în Ministerul Afacerilor Externe (1965–2009). A absolvit Dreptul la UBB (1963), a urmat studii postuniversitare la Universitatea din București (1965) și cursuri la Academia de Drept Internațional de la Haga (1969). În anii ‘70 a servit în structurile centrale ale MAE și ca însărcinat cu afaceri la Kuala Lumpur (1976–1984), revenind după 1990 pe linia relației cu Ungaria.
A fost ambasador al României în Ungaria (1993–1997), apoi director general în MAE pentru Asia, Orientul Mijlociu, Africa și America Latină (1997–1999). A condus misiunea de la Beijing (1999–2002) – fiind acreditat și în Mongolia –, a fost ambasador cu misiuni speciale (2002–2005) și ambasador în Federația Rusă (2005–2008). Pentru activitatea sa a primit Ordinul național „Pentru Merit”, în grad de Comandor (2000). După 2009 a reprezentat România în cadrul ASEM/ASEF, iar în plan civil a activat în mediul privat și în zona think-tank (Fundația Universitară a Mării Negre). A fost numit consul onorific al Letoniei în România.
