EVZ Special
EXCLUSIV. Cum "l-a vrăjit" Nicolae Ceaușescu pe Richard Nixon. Vizita neoficială din 1967. Confesiunea neterminată a ambasadorului Ioan Donca
Ceaușescu și Nixon. sursa: Wilson Center
Din cuprinsul articolului
Nixon și vizita privată la București, un episod diplomatic mai puțin cunoscut. Am publicat deja două episoade ce conțin relatarea unui lung interviu pe care mi l-a acordat ambasadorul Ioan Donca (1940-2025). Astăzi voi da una din explicațiile pe care le-am primit la o întrebare aflată pe buzele multora.
Întrebarea mea pentru Ioan Donca a fost directă: ce l-a făcut pe Ceaușescu atât de important pentru Occident? Cum de a devenit un factor important în politica externă la nivel mondial. Răspunsul lui n-a fost un „argument” sec, ci descrierea amănunțătă a unei scene, apoi alta. Apoi firul unor decizii care au împletit detalii de protocol, instinct politic și oportunism lucid. Construind o avere diplomatică risipită cu nonșalanță.
Iată, pe scurt, povestea ascensiunii lui Nicolae Ceaușescu — așa cum mi-a spus-o, iar eu o redau aici. Așa cum am făcut și în precedentele două episoade.
Nixon, fost vicepreședinte al SUA, ignorat la Moscova, primit „ca un șef de stat” la București
1967. Prima piesă din acest puzzle este vizita lui Richard Nixon la București, când nu mai avea nici o calitate oficială.
Era doar „fost senator, fost vicepreședinte”, cum subliniază ambasadorul Ioan Donca. Venise dintr-un turneu prin URSS și Polonia, unde — spune el — „practic n-a fost primit de nimeni”. La Varșovia, cel mult un director adjunct de direcție din Externe.
De ce este importantă vizita lui Richard Nixon la București
Statutul: Nixon era o persoană privată. Fusese senator și vicepreședinte al SUA, al lui Dwight D. Eisenhowe, timp de două mandate: 20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961. Se afla în turneu european pentru a-și „lustrui” atributele de politică externă înaintea cursei prezidențiale din 1968. La Moscova (16–21 martie 1967) nu i s-au acordat întâlniri la vârf; următoarea oprire a fost Bucureștiul, unde contrastul de atmosferă a fost evident.
Întâlnirea-cheie. La București, „vârful” vizitei a fost întâlnirea cu Ceaușescu. Potrivit relatărilor diplomatice americane de epocă, discuția a mers bine, iar Nixon a remarcat diferența față de tratamentul din URSS. Pe lângă dosare regionale, s-a vorbit despre China și despre necesitatea unui „pod” Est–Vest—formulă pe care Nixon a reluat-o în campania electorală, amintind explicit că a fost discutată „în 1967, când am vizitat Bucureștiul, ca simplu cetățean”.
Povestea lui Ioan Donca
La Aeroportul Otopeni, pe pistă, l-a așteptat chiar Donca, alături de consilierul ambasadei SUA, Harry Bath Jr. Nixon a fost cazat la Athénée Palace, „cel mai bun hotel al momentului”, și dus la o masă, la Clubul Diplomaților. „N-a venit cu soția”, ține să precizeze Donca; a venit singur, cu un apetit evident de contact cu „oameni importanți din România”.
Aici intră în scenă Mircea Malița, ministru adjunct și Corneliu Mănescu, ministru de Externe. Donca îi raportează lui Malița dorința lui Nixon „de a se întâlni cu oameni cât mai importanți” — inclusiv cu Nicolae Ceaușescu. Pe atunci era „fără funcție pe linie de stat”, doar secretar general al partidului) Mănescu aprobă o masă „cu lume bună”, la barul Melody de sub cinematograful Patria.Participă Costin Murgescu, Ecaterina Oproiu, alte nume „cu anvergură intelectuală”. Ioan Donca organizează tot, rămâne în proximitate ca om de protocol; atmosfera e „controlată”, un pahar de vin, discuții fără presă.
Decizia este luată de Ceaușescu
A doua zi, discuția se reia la nivel de ministru de Externe și, pe firul scurt al ierarhiei, cererea lui Richard Nixon ajunge la premierul Ion Gheorghe Maurer și apoi la Nicolae Ceaușescu. Decizia este a lui Ceaușescu: Nixon va fi primit. Urmează o convorbire de aproape patru ore între Ceaușescu și Nixon, în care, spune Donca, liderul român „știa să-și vândă marfa”. Știa să explice multe lucruri „din bucătăria internă a conducerilor comuniste din Europa de sub aripa URSS-ului”.
Concluzia lui Ioan Donca: acel moment l-a impresionat profund pe Nixon și explică în bună măsură de ce, în 1969, deja președinte, se întoarce la București într-o vizită care va rămâne în arhive și în imagini.
Nixon la București în 1967. sursa: ziarul Scânteia
Nixon și întrebarea despre China
Există și un detaliu cinematografic, povestit de ambasadorul Ioan Donca aproape cadru cu cadru. De această dată suntem în 1969, în drumul de la aeroport spre reședința lui Nicolae Ceaușescu, coloana oprește. Nixon coboară repede, înainte ca Ceaușescu să ocolească mașina, îl întâmpină, îl privește în ochi și îi spune:
„Domnule președinte, credeți că conducerea chineză actuală poate să țină un secret?”
Donca subliniază apăsat: Ceaușescu își dă seama că întrebarea nu e despre Beijing, ci despre București. Despre rolul pe care i se sugerează să îl joace. Răspunsul lui Ceaușescu e scurt: „Cred că da.” Momentul ar fi fost consemnat „doar într-o notă de mână”. Donca spune că unele dintre notele legate de Kissinger fuseseră scrise de Virgil Constantinescu, dar în această notă ar fi în scrisul lui Sergiu Celac, singurul personaj prezent în mașină ca traducător.
Din acel punct, susține Donca, România intră în calcul ca verigă discretă în ecuația deschiderii americane către China. Proces ale cărui efecte vizibile se vor vedea în 1971–1972, dar care își are preludiul în aceste secvențe de protocol și încredere.
„Inteligența politică a lui Ceaușescu” și fereastra către Occident
Am încercat să-i rezum lui Donca teza mea: „Degeaba am fi transmis noi bunăvoință și mesaje, dacă Ceaușescu nu îl primea pe Nixon ca pe un șef de stat când acesta era un nimeni! Acea favoare a fost ținută minte și întoarsă.”
El a nuanțat: aparența e corectă, dar decizia inițială a fost una care a ținut de Ministerul de Externe. Pentru că nimeni nu știa, la început, că Nixon va cere o întrevedere cu Ceaușescu. Când cererea a apărut, Ceaușescu a simțit ocazia și a asumat riscul — cu atât mai mult cu cât „la Moscova nu fusese primit”. „Trebuie să ne orientăm după modul în care l-au tratat sovieticii; noi l-am tratat cu totul altfel”, spune Donca. Iar această diferențiere calculată de la linia sovietică vine la un lider care văzuse deja tentativele lui Gheorghiu-Dej de deschidere către Vest și care înțelegea că Nixon devenea o „vedetă” a politicii americane.
În această cheie, „importanța” lui Ceaușescu pentru Occident se explică nu mistic, ci pragmatic. Vorbim despre gestul de protocol făcut la timp cu un actor politic american în ascensiune. Informațiile furnizate în prima întâlnire și senzația de acces la „interiorul” lagărului. O poziționare de autonomie relativă în raport cu Moscova, credibilă în ochii occidentalilor tocmai pentru că sfida tiparul din blocul estic.
Note laterale și „culise” de epocă
Relatarea lui Donca e presărată cu detalii de eticheta instituțională a vremii și cu o contrazicere explicită a memoriei lui Mircea Malița despre „cine l-a așteptat” pe Nixon pe aeroport. „Nu putea să aștepte un fost politician adjunctul ministrului”, spune el.
Richard Nixon a fost întâmpinat la Otopeni, în 1967, de șeful Protocolului din Externe. Adică de Ioan Donca. Un amănunt care poate părea neimportant unui om nefamiliarizat cu rigoarea detaliilor istorice.
Ce rămâne din această mărturie
Dacă o reducem la esențial, răspunsul lui Donca la întrebarea mea inițială este acesta: Occidentul l-a considerat „util” pe Ceaușescu pentru că, în câteva momente-cheie, a oferit ceva ce alții nu ofereau: respect demonstrativ unui viitor președinte american când acesta era ignorat de sovietici, informații de culise despre blocul estic și disponibilitatea de a juca rolul de mesager între lumi. „Schimbul din 1969”, spune el, și-a arătat efectele abia în 1971.
Ca jurnalist, notez că multe dintre aceste detalii fac valoroasă această relatare. Elemente puse cap la cap, desenează un loc la care Occidentul a venit să bată, o vreme, pentru informație, semnal și intermediere. Restul e deja arhivă, fotografie și film.
