Duminică s-au desfășurat alegerile prezidențiale și parlamentare din Turcia, care au marcat un început de epocă la Ankara, marcată democratic prin votul a circa 88% din alegători, cu o prezență a diasporei la urne de peste 45%.

Un început de epocă pentru că deja vorbim despre un președinte șef al executivului cu puteri extinse, după modificarea constituției, un super-președinte care-l apropie de cezarism sau sultanat, ca să fim în zona culturală orientală, cu prerogative inedite: numește direct înalții oficiali, miniștri, vicepreședinții, joacă și rol de premier care dispare din eșafodajul turc, are puterile de a interveni în sistemul legislativ, poate impune starea de urgență – din care încă nu am ieșit, după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, numește jumătate dintre judecătorii Curții Constituționale. În plus, echilibrul puterilor în stat este alterat odată ce Președintele nu poate suferi moțiune de cenzură, unul dintre atributele Parlamentului care i-a fost amputat.

Voturile și diviziunile societății turce au rămas desenate pe aceleași linii de forță cunoscute, naționaliștii împotriva kurzilor respectiv seculariștii împotriva islamului politic, deci a rolului crescut al religiei în societate. Ca să nu vorbim despre diferențele între marile orașe – Istanbul, Ankara și Izmir, acolo unde și referendumul de modificare a Constituției a fost respins - și zona rurală din Antalya și profunzimile Turciei muntoase de sud-est. Contracandidații lui Recep Tayyip Erdogan în care publicul a pus încrederea s-au schimbat radical în timpul campaniei, și de unde fostul ministru de Interne, doamna Meral Akșener, domina speranțele la începutul de campanie - acum din partea partidului Iyi, nou înființat - marea revelație s-a dovedit candidatul kemaliștilor seculari din Partidul Republican al Poporului, Muharrem Ince, un profesor care a reușit să-și crească susținerea de la 10 la peste 30% în alegeri.

Astfel că, în afara fostului președinte Abdullah Gul, cel care părea speranța inițială în a i se opune lui Erdogan, omul care fusese de acord să candideze în numele opoziției cu condiția să fie susținut de către toți jucătorii încă din primul tur(cu excepția partidului kurd), doamna Akșener a preluat statutul de speranță dar a încheiat campania la puțin peste 7%, reușind cu greu să-și aducă partidul în Parlament, depășind la limită pragul de 10%. În final, Muharrem Ince s-a detașat clar drept speranță și candidat cu perspective, fiind un parlamentar vechi, cu 16 ani deja în Legislativ, care preia natural frâiele și leadershipul opoziției.

Din punctul de vedere al alegerilor parlamentare, AKP a atins doar 42,4%, în timp ce naționaliștii de la MHP, parteneri la guvernare și care au susținut candidatura lui Erdogan în prezidențiale, au obținut 11,2%, noua majoritate nefiind una constituțională, după toate aparențele, iar partidul lui Erdogan fiind deja dependent de naționaliști. Lipsa unei majorități constituționale e deja inutilă, modificările la legea fundamentală au avut deja loc. În opoziție, Partidului Popular Republican (CHP), a obținut 22,4%, Iyi Party a obținut 10,1% iar partidul kurd HDP, 11,1%. O situație debalansată clar în Parlament.

Președintele Erdogan a devansat cu un an și jumătate alegerile la termen. De asemenea, inovația actualelor alegeri este votul concomitent pentru președinte și Parlament, în alegerile generale. Motivul acestei grabe l-a reprezentat situația economică internă a Turciei care se degradează și are nevoie de reforme ce se anunță dureroase și costisitoare. Deja economia a fost principala temă a campaniei, odată ce inflația în domeniul alimentelor a ajuns la 30%, rata şomajului tinde să crească, fiind deja de 10,1%, cu 17,1% rata șomajului la tineri, care reprezintă 16,1% din populație, fiind vorba despre o țară musulmană, cu demografie explozivă. Inflația generală a ajuns la 12,5%, iar deprecierea lirei turce este de asemenea, galopantă.

Firește că cea mai gravă problemă, de impact la nivelul populației educate, dar și criticată puternic la nivelul partenerilor europeni și aliaților din NATO, este represiunea după tentativa de lovitură de stat. Pe fondul stării de urgență, există 50.000 de persoane arestate iar 140.000 de funcţionari publici şi militari au fost suspendaţi din funcţii ori demişi. E adevărat că tribunalele de recurs verifică aceste cazuri și se produc reabilitări dar procesul este lent iar mutarea funcționarilor în privat a generat debalansări puternice și drame individuale multiple în societate.

Nu trebuie uitată aici nici situația de securitate, afectată în mod substanțial de războiul sirian și prezența a 3,5 milioane de refugiați în Turcia, de acțiunile de factură teroristă ale PKK, partidul muncitorilor din Kurdistan, și de cele ale Daesh-Stat Islamic, la care se adaugă extrema stângă mai puțin vizibilă de niște ani. În privința situației din regiune, Turcia resimte problema perspectivei unor formule autonome kurde în Siria, de unde divergențele cu SUA, închise de curând pe baza unui acord reciproc, dar și presiunea Rusiei, prin militarizarea Crimeei și întărirea prezenței în Estul Mediteranei, cu presarea Turciei din două părți. Soluția sa a fost angajarea Rusiei și formule de cooperare extinse, uneori în detrimentul sau cu criticile majore ale aliaților din NATO.

Situația noii Turcii, pe baza noului statut și a Constituției noi, urmează să fie evaluată în timp. Însă deja atenția asupra schimbărilor intervenite este majoră și trebuie să privim cu atenție această nouă situație și evoluțiile de la Ankara și din Regiunea Extinsă a Mării Negre și noi, printre multele probleme interne, fiind relevant Parteneriatul Strategic cu Turcia și perspectiva de a menține Turcia angajată și bunele relații la strâmtori.