M-a mâncat în... chelie să spun zilele astea că, pe 25 decembrie 1989, am plâns de bucurie când am aflat că l-au executat pe Nicolae Ceaușescu și că nu am regretat nici măcar o clipă sentimentul de atunci.

A fost o ușurare enormă, inegalabilă, când am știut că răul cel mai mare care îmi marcase întreaga existență de până atunci pornise pe drumul spre Iad, sau cum o chema Lumea de Dincolo a celor care au trăit fără de Dumnezeu.

Am regăsit în comentariile stârnite argumentele prin care ”generațiile de sacrificiu” își alină pierderea a două decenii din viață în lipsuri și umilințe, sperând că timpul care nu se mai întoarce niciodată nu s-a irosit în zadar.

Vă propun un exercițiu al traiului în acele vremuri. Jocul de-a ceaușișmul începe pe seară, după ce ajungi de la serviciu și te așezi pe canapeaua din sufragerie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să oprești lumina. Nu să o stingi, lăsând clar-obscurul să te liniștească, nu, oprești total alimentarea cu electricitate.

”S-a oprit curentul, Marine, cu mâncarea din frigider ce facem?” Nu faci nimic, o poți duce-n sufragerie că e oprită și căldura, iar aburii de la căldura nefirească dată de oalele cu apă de pe aragaz ți-au ”înflorat” pereții arghezian, cu flori de mucigai. Poți să o duci și pe balcon, că ai apartamentul cu ”fața la stradă” și a dat coana Leana ordin să nu se mai închidă balcoanele că îi strică imaginea când trece pe stradă în viteza coloanei oficiale.

Când se ”dă lumină”, că nimic nu e al tău, nimic nu ți se cuvine, totul îți dă partidul sau conducătorul, începe Telejurnalul. Zgribulitul din Găești sau cel care dă să ațipească-n Văscăuți cu o pătură pe umeri află cu mândrie că acum amestecă el cu o lingură în fiertura de ”tacâmuri”, dar măcar tractoarele de la Steagul Roșu zburdă-n deșertul din Orient. Soarbe dintr-un nechezol fiebinte, care împrăștie în cameră o aromă care-i amintește de paiele din grajd arse în fața CAP-ului de acasă, dar vede la Telejurnal cum Dacia cucerește țară după țară.

Nu, nu e Dacia din fața casei tale. Aia e ”pentru export”, cu alte piese, a ta trebuie reparată cu sârme și furtune din cauciuc.

Tot ce e pe tine e ”altfel”. Ai în picioare adidași ”refuzați la export” de la Pionierul, blugi de la fabrica din Vaslui și, pentru că ”te descurci”, porți peste un pulover și o vestă croșetate de bunica (ce vrei? La serviciu e frig!) o geacă din Bacău, refuzată de cei de la Piere Cardin. Oricum ești mai bine decât vecinul care umblă-n pantofi cu găurele până dă prima zăpadă!

Jocul de-a ceaușismul continuă cu chiloții! Nu se găsesc, deși le-ar trebui, mai ales tovarășelor noastre de viață care nu știu când e programat la servici sau la liceu un control la ginecolog, ca să nu scape vreuna însărcinată fără a fi trecută în catastifele partidului care are nevoie de viitori muncitori de nădejde.

Dacă ai pile la ”filatură” faci rost de chiloți noi tetra, ăia care-ți îmbracă dosul ca o pătură supraelastică, pătrunzând cu marginile din elastic ”la cinci fire” în carne ca o pișcătură tovărășească.

Ce ”piese” mai ai în jocul ăsta? Hârtia igienică gri-maronie, cu bucățele de lemn în ea, procurată și ea cu greu, aspră de ți se face dor de frunzele de brusture din fundul curții casei părintești, pasta de dinți, că nu o găsești decât pe cea care-ți face dinții ca de cal, săpunul, dacă nu știi pe cineva în ”căminele de arabi” ca să îți iei pe sub mână un ”Lux” sau ”Rexona”, de care tragi până ajunge o coajă subțire ca de portocală. Mai poți așeza pe tabla de joc plimbarea cu mașina doar o duminică din două, că nu circulă decât ”pare” sau ”impare”, cozile la benzină și canistrele umplute înainte de concediul de vară, cărțile bune trase la xerox și citite doar acasă, autobuzele burdușite în care ajungi acasă sau la servici agățat pe scară, casetele audio cu muzică de pe un casetofon pe altul, la capătul ”lanțului” fiind un disc adus din Timișoara sau Brăila, ori unul luat la preț de lănțișor de aur din ”piața de animale” de la Obor. Dacă nu ai muzica asta, alternativa sunt corurile din interpreți așezați în semicerc răcnind ”țara-n strai de sărbătoare, crește grâul pe ogoare”.

Altfel suporți, însă, lipsurile când te animă gândul că, uite, frate, cum l-a plimbat Regina Angliei pe nea Nicu cu trăsura sau cum prietenia ”tradițională și istorică” româno-vietnameză se materializează pentru tine doar în creveții expandați, dezlănțuiți în uleiul folosit și de câte trei ori la prăjit, că e ”pe cartelă”.

Cum să nu te anime mândria când vezi cum ”înflorește” Bucureștiul cu o Casă a Poporului, un metrou, iar tu dârdâi în cutia ta de chibrituri din Mizil! Nici nu-ți pasă că măcelarul te-a înjurat părintește când te-ai dus la ușa din spatele magazinului pe care-l păstorește să-i ceri un mușchi de porc, că ai duminică musafiri la masă, dacă ai sentimentul datoriei împlinite că ești parte a neamului care a depășit producția la hectar din cincinalul trecut sau a mai săpat la șanțuri de irigații care hrănesc pământul roditor de produse numai bune de export!

Iar vineri seară, dacă a doua zi ai liber, că e SRL (săptămâna redusă de lucru), poți să-ți iei nevasta la braț, îmbrăcat în pardesiul ”bun”, pe care l-ai dat la rematlasat doar de două ori, iar ea purtând ciorapii noi, care nu au ajuns încă la ”stopat”, (întrebați-vă bunicii ce e aia), să mergeți la un local, să faceți pe din două o baterie de fetească la ”trei sferturi” și o farfurioară cu felii de cașcaval și măsline, țintuite-n scobitori dacă îți dă mâna să mergi la un local mai bun. Asta până la zece, că după aia închide. Apoi noaptea te culcă-n patul cu așternuturi jilave, legănându-te în brațele ei cu treningul pus peste pijama, iar tu adormi și zâmbești în vis, cu gândul la ce mutră trebuie să fi făcut porcii ăia de capitaliști îmbuibați când le-ai pus în brațe purcoiul de bani și le-ai spus: ”Ia-ți, băi, datoria înapoi că eu mă descurc!” Și pe parcursul acestei zile nu ai avut nici un gând liber fără a te uita peste umăr să vezi dacă nu te-a observat cineva zâmbind, nu ai spus o vorbă ca să-ți verși năduful de teamă că ”te aud pereții” și de peste tot te-a urmărit un singur chip ”zâmbind într-o ureche”, mereu pe urma ta, din ziare, cărți, săli de clasă, clubul de la întreprindere.

Sunt sigur că după ce ai scăpat de toate astea, ți-ai aprins primul Kent fără teama că trebuia să păstrezi pachetul pentru o șpagă, ai sorbit dintr-un ness adevărat, stropit cu o picătură de whiskey care n-a văzut niciodată Irakul și te-ai gândit: Bă, eu cred că ăsta a fost un om bun, dar nu l-am înțeles noi!