Unul dintre cei mai eficienți vânători de criminali pe care i-a avut Bucureștiul s-a stins din viață, la casa lui din comuna Nuci. Avea puțin peste 70 de ani. Colonelul în rezervă Marin Dincă a condus Compartimentul Omoruri din Poliția Capitalei.

Am avut onoarea să îl cunosc și să învăț de la el, atât cât mi-a permis distanța cuvenită între un polițist și un gazetar aflat la început de drum, despre îngrozitoarea și totuși fascinanta lume a Omorurilor, scris cu majusculă.

Era o perioadă când anchetele de omoruri semănau cu filmele și cărțile polițiste, când crima însemna un angrenaj uriaș, care începea cu descoperirea trupului victimei și se termina cu pagini de ziar citite de sute de mii de oameni. În acea perioadă anchetele de omoruri nu aveau interceptări, filmări făcute de camerele de supraveghere de pe stradă, calculatoare care să compare urme, protocoale cu firmele de telefonie.

Cel mai bun aliat al unui anchetator de crime era flerul, „nasul de copoi”, cum  i se mai spune.

Nea Marin Dincă făcea parte din puținii oameni pe care i-am cunoscut hărăziți de la Dumnezeu cu acest „nas”, un al șaselea simț al intuiției. „Citea”, practic, povestea în rănile de pe corpul victimei, în fire de păr, fragmente de amprentă, frânturi de amintiri ale martorilor, avea o cunoaștere a naturii umane atât de amănunțită încât deslușea motivul unei crime după niște indicii doar de el observate și înțelese.

Venit din „școala veche” de anchetatori, din ”seva” lui Dumitru Ceacanica, și nu din cea a ”milițienilor smardoi”, nea Marin putea face din glume un criminal să plece fruntea și să recunoască o faptă odioasă. Avea și un spirit organizatoric aparte, fiind unul dintre ”părinții” Compartimentului Omoruri, devenit acum serviciu în Poliția Capitalei.

Alături de legende astăzi uitate de un public mereu dornic de senzațional și de un stat grăbit să nu-și recunoască trecutul, ”Papașa”, ”Motanul”, ”Piratul” sau Manon, nea Marin a contribuit la formarea unei generații de polițiști care au văzut în teren că ”un strop de Colombo” transformă o structură polițienească într-o organizație de succes.

El știa că ”omorurile” sunt o elită și că ele nu trebuie amestecate cu alte compartimente.

Apelez și la descrierea făcută lui nea Marin de un alt profesionist al anchetelor, fostul procuror criminalist Marian Nazat: ”La începutul lui noiembrie 2001, Poliția Capitalei a mai pierdut un profesionist, colonelul Marin Dincă.

Un tip buruienos, un coechipier nu întotdeauna comod, dar un judiciarist tenace și loial, din stirpea celor care și-au dăruit liniștea și sănătatea pentru cea mai onorabilă vocație: lupta cu diavolul ucigaș. Nea Marin, cum îl știu toți – prieteni și borfași -, s-a pensionat la început de toamnă, semnificând prin aceasta rodnicia unei vieți prea plină de povești; toate având ca personaj central moartea.

MOARTEA PRIN CRIMĂ! Din acest labirint sângeros și halucinant, nea Marin a ieșit prin cutezanță și bunătate, evidentă în lacrimile prelinse pe neașteptate din ochii săi albaștri-spălăciți. Nu mi-am imaginat niciodată că omul cu care am dovedit zeci de brute și tâlhari este în stare de atâta sensibilitate nestăpânită”.

Post Scriptum: Rar ai ocazia să auzi un judiciarist plângând. Bărbați duri, cu fețele mai mereu împietrite, ca o vizieră pusă între sufletul lor și ororile în care sunt siliți să cotrobăie după adevăr cu mâinile goale, anchetatorii de omoruri ar trebui să fie stane de piatră în fața durerii. Și totuși bărbatul care m-a sunat azi plângea când mi-a spus: „A murit nea Marin!”

L-am văzut de zeci de ori lângă trupuri sfârtecate, scrutând decoruri ce păreau făcute pentru filme de groază după un amănunt care să dezvăluie o poveste. Nu mă așteptam să-l aud plângând. Fac și eu curând trei decenii de când am văzut primul cadavru și de atunci am însoțit câteva sute de anchete de crimă, moartea dezvăluindu-se în fața mea în cele mai diferite feluri, dar m-am trezit și eu învins de lacrimi. Iar eu și interlocutorul meu nu plângeam doar vestea morții unui cunoscut, ci a unei generații care, discretă, eliberează terenul.

Poate că la final mă fură metaforele pompoase specifice presei de fapt divers, categorie unde pe nedrept sunt așezate și relatările despre crime, dar sper ca Dumnezeu să îl odihnească alături de zecile de victime pe care prin munca sa le-a răzbunat!