Vă erijați în apărător necondiționat al libertății. Dar prima dintre libertăți nu este securitatea?

Mai întâi, nu sunt din fericire singurul care „mă erijez în apărător necondiționat al libertății”. Suntem destui. Priviți dezbaterile din jurul nostru. Este încurajator.

În al doilea rând, argumentul că prima dintre libertăți este securitatea este contradictoriu în termeni. Căci, ce mai valorează ideea de a trăi în securitate dacă ești privat de libertate?

Să privim mai de aproape: securitatea a fost dintotdeauna unul dintre cele mai dorite idealuri. Totuși, ea nu le-a putut înlocui niciodată pe celelalte.

Una dintre ecuațiile vieții noastre ne învață că există un raport constant între securitate și libertate – un raport de vase comunicante: sporirea uneia duce la diminuarea celeilate în mod proporțional.

Mult timp a trebuit să dozăm inteligent acest raport pentru a avea o viață aproape sigură, aproape liberă, într-o lume imperfectă și volatilă.

De relativ puțin timp, am rupt acest fel de pact pentru a face din securitate noul etalon al societății noastre, iar din libertate un accesoriu opțional.

În concepția mea, acest lucru nu permite constituirea de adevărate comunități umane. Trebuie să ne reluăm ascendentul asupra destinului nostru. Din acest motiv, textul „Bună ziua, domnule Orwell” – cu acces liber pe site-ul editorii Gallimard – se adresează tuturor francezilor care doresc să rămână cetățeni liberi și refuză să fie înghițiți de rândurile simplilor consumatori pe care cei puternici îi mână ca pe niște turme fricoase.

Textul meu îi privește pe toți cei care nu așază nimic mai presus de libertate și consideră că aceasta este valoarea supremă care dă sens celorlalte. Și că, din aces motiv, nu suportă nici o alienare. Nu poți fi liber pe jumătate sau pe trei sferturi. Ești sau nu ești.

Orice societate este nevoită să accepte riscul într-o anumită măsură?

Trebuie mai întâi amintit că riscul este consubstanțial cu viața – și că ne naștem pentru a muri. Riscul – în special cel de a muri – ține de umila noastră condiție. Înțelegând aceasta, toate societățile, până de curând, îi admirau pe oamenii capabili să-și asume riscurile necesare pentru a realiza lucruri mari. Acestea erau considerate obligatorii pentru a progresa, a inventa, a descoperi, a cuceri.

Toate acestea s-au terminat – mai cu seamă în Occident, unde trăim categoric o epocă post-eroică. Din această cauză, nu încetăm să teoretizăm de treizeci de ani despre sfârșitul curajului.

Astfel, riscul și-a schimbat statutul. Devenit reprehensibil și condamnabil, el trebuie azi evitat cu orice preț, indiferent de circumstanțe și de motive.

Timpul prezent al societăților contemporane ne îndeamnă așadar să facem totul pentru a trăi fără riscuri – ceea ce, fundamental, este absurd.

În domeniul militar, acest refuz al riscului a dus la conceptul „război cu zero morți”, a cărui imposibilitate manifestă o constatăm astăzi – doar dacă nu cumva acceptăm să pierdem toate războaiele, ceea ce este pe cale să se întâmple.

Aș duce raționamentul și mai departe: existența unei armate demne de acest nume va mai fi posibilă în viitor, dacă soldatul occidental de mâine, abandonând vechiul consimțământ de a ucide și de a fi ucis, își plasează securitatea sa personală mai presus de misiunea pe care o are, refuzând riscul, așa cum l-a învățat societatea?