Emil Bobu a murit în anonimat, aşa cum a trăit după căderea comunismului şi după ce a ispăşit 7 ani de închisoare pentru crimele Revoluţiei. O pedeapsă prea mică pentru morţii din decembrie 1989. Criminalul acesta a avut măcar bunul-simţ să se auto-lustreze şi să ne lase în pace. Acesta e un lucru bun care se poate spune despre decedat, înainte de înmormântare.

Plecarea lui Emil Bobu în lumea celor drepţi este un prilej pentru a explica şi înţelege cum au fost ucise şi urgent îngropate speranţele uriaşe pe care le-au trăit românii în decembrie 1989 şi pentru care au plătit cu viaţa eroii Revoluţiei.

E o ocazie potrivită şi pentru a discuta despre toate speranţele ucise cu premeditare, după 1990, de criminalii mult mai feroce care ne-au distrus şansa unui viitor mai bun.

Când am scris pentru evz.ro articolul despre moartea fostului demnitar comunist mi-am adus aminte de o întâmplare personală despre care nu am mai vorbit până acum public. Este foarte importantă pentru că explică elocvent răul care ne afectează acum şi motivele pentru care România nu este încă o ţară normală.

În perioada de început a carierei de jurnalist, acum 20 de ani, am avut ocazia să cunosc întâmplător un ”profesor de română”, pensionar, pasionat de politică şi bun analist al realităţii din acea perioadă.

Ulterior am aflat că pensionarul cu care obişnuiam să schimb opinii politice fusese de fapt un fost ofiţer de Securitate retras din activitate după 1990. Astăzi mi-am adus aminte ce mi-a spus ”profesorul” acum foarte mulţi ani, când am aflat că nu stau de vorbă cu un ”profesor”.

”Iniţial s-a pus problema să deschidem firme şi să ne ocupăm de afaceri sau să mergem către zone din justiţie. Nu mi-a plăcut nici una, nici alta, nu era meseria mea. Unii au făcut serviciu de informaţii la Interne, celebrul doi şi un sfert. Era interesant, dar s-au dus acolo toate lichelele, oameni slabi şi necinstiţi care nu fuseseră capabili de nimic şi supravieţuiseră pe pile de la partid. Pe alţii îi văd prin politică şi mi se face scârbă pentru că ştiu cine sunt. Pur şi simplu nu am vrut să mai fac nimic pentru că îmi era scârbă de toţi cei care au ridicat capul dintre noi după 1990. Toate lepădăturile securităţii şi partidului au ieşit în faţă. Mi-a fost şi ruşine pentru ce s-a întâmplat, în special în Timişoara, chiar dacă ştiu bine că Armata a comis toate crimele. Apoi au dat vina pe Securitate, era multă ură împotriva regimului şi trebuia canalizată undeva. Adevărul e că toţi trebuia să ne retragem. Planul a fost însă altul”.

Peste aproape 20 de ani, privind la moartea lui Emil Bobu şi la cum au decurs vieţile noastre până acum, percep într-o lumină nouă discuţiile de atunci cu ”profesorul de limba română”.

Traian Orban, preşedintele Memorialului Revoluţiei de la Timişoara, a spus despre Emil Bobu că este unul dintre criminalii Revoluţiei. Are dreptate.

Nicolae Ceauşescu nu a acţionat de unul singur, a avut în spatele lui o întreagă clică. Bobu a făcut parte din grupul care nu a avut curajul să-i spună dictatorului că i-a trecut vremea şi să evite vărsarea de sânge. Pentru asta, Bobu este unul dintre criminalii Revoluţiei.

Emil Bobu a executat o pedeapsă pe care nu a înţeles-o niciodată, pedeapsă micşorată prin bunăvoinţa tovarăşului Ion Iliescu, cel care a confiscat Revoluţia şi a desfigurat viitorul pe care îl voiau atunci românii.

Vinovat pentru crimele Revoluţiei, Emil Bobu a avut decenţa şi bunul-simţ să priceapă instinctual nevoia de lustraţie din 1990. S-a retras în anonimat şi a refuzat să mai influenţeze în vreun fel viaţa românilor, exact ca ”profesorul” despre care vă vorbeam mai devreme.

Din păcate pentru România, această reacţie de auto-excludere au avut-o numai comunştii şi securiştii cu un dram de caracter, decenţă şi onestitate.

Nicio urmă de vinovăţie nu a atins tot ce a avut regimul comunist mai depravat, corupt şi imoral. Pentru lichelele Securităţii şi PCR-ului, debarcarea lui Ceauşescu a reprezentat, de fapt, ridicarea barierelor care stăteau în calea unul lux şi mai mare. Trăiau în lux în perioada comunistă, comparativ cu restul populaţiei, dar vedeau ce înseamnă cu adevărat luxul şi îşi doreau infinit mai mult decât ce le permitea Ceauşescu să aibă.  

 

Oamenii cu urme de decenţă din sistem s-au retras şi locul lăsat gol a fost rapid înhăţat de şmecherii şi lichelele care ne-au nenorocit viitorul. A fost mediul perfect în care reptile securistoide ca Dan Voiculescu au putut să sufere mutaţii hidoase care au produs personajul pe care îl vedem acum. Un individ cu o forţa economică şi mediatică necesară pentru a putea să controleze guverne, să comande suspendări, să demoleze instituţii ale sistemului judiciar şi să manipuleze sute de mii de români naivi.

Românii au început cu dreptul lupta pentru libertate şi o ţară normală, însă viitorul care putea să fie construit a fost distrus în momentul în care Ion Iliescu a reuşit să confişte Revoluţia.

Comunistul moscovit nu avea nicio intenţie să elibereze România, avea de executat o operaţie chirurgicală care viza soţii Ceauşescu şi pe cei care se opuneau rămânerii României sub zona de influenţă rusească.

În stradă erau românii care nu ştiau ce se întâmplă cu adevărat şi strigau ”Jos comunismul”.

În culise erau ofiţeri ai Armatei, Securităţii sau persoane importante din terarhia comunistă, care militau pentru o rupere de Moscova, dar având motivaţii diferite de cele ale românilor din stradă.

Pentru a putea să opună rezistenţă ambelor grupuri, Iliescu avea nevoie de tot ce era mai depravat, mizerabil şi fără scrupule în Securitate, Armată, Interne şi fostele structuri PCR.  

Suit pe o piramidă imorală şi coruptă, Ion Iliescu a reuşit să-şi consolideze rapid puterea în 1990 şi să confişte viitorul românilor pentru mulţi ani, prea mulţi. A putut să-şi pună cap la cap pârghiile de care avea nevoie în 1989, după fuga lui Ceauşescu, prin diversiunea cu ”teroriştii”, diversiune care a abătut atenţia românilor de la scopul final al demolării totale şi ireversibile a comunismului.

Pentru ”perdeaua asta de fum” au plătit cu viaţa toţi eroii Revoluţiei căzuţi după fuga lui Ceauşescu.

Ceva mai târziu au plătit scump şi cei care nu acceptaseră planul moscovit al lui Iliescu pentru România şi insistau în stradă cerând măsuri care rupeau total România de trecutul sovietic.  

Emil Bobu a fost judecat pentru crimele Revoluţiei şi a executat 7 ani de închisoare, prea puţini. Însă alături de el trebuie judecat şi Ion Iliescu, împreună cu toată gaşca lui din 1989, pentru morţii de după fuga lui Ceauşescu şi mineriada care a băgat pumnul în gura Pieţei Universităţii.

Iliescu, marele criminal al perioadei 1989 – 1990 stă acasă liniştiti şi zâmbeşte privind la România anului 2014 în care partidul moşit de el deţine controlul. România în care reprile securistoide ca Dan Voiculescu pot controla minţile şi mentalităţile a milioane de români, cu metodele cu care el reuşea în 1990 să aducă minerii la Bucureşti, pentru a planta panseluţe, cu târnăcoapele, în capetele protestatarilor din Piaţa Universităţii.

Nu ştim dacă va ajunge vreodată tovarăşul Iliescu să fie tras la răspundere pentru crimele din 1989 şi 1990, însă devine tot mai vizibil faptul că acum se duce o luptă aproape la fel de dură cu moştenitorii regimului pe care nu am reuşit să-l demolăm în 1989. Indivizi care au folosit momentul 1989 pentru a parazita statul şi care au dobândit o putere incredibilă în ultimii 20 de ani.

Cert e că marele criminal al Revoluţiei este un politician respectat şi onorabil, în timp ce sistemul judiciar duce bătălii grele cu mutanţii securistoizi care au crescut în regimul Iliescu. Bătălia pentru o ţară normală, începută în 1989, continuă şi acum în forme pe care mulţi nu le pot percepe.