DIAMANTUL ţepar şi onix-ul din Karachi. REPORTER de CURSĂ LUNGĂ

Mai fusesem în megametropola pakistaneză în acelaşi an, dar în februarie. Prima oară n-am stat decât o zi, că eram în drum spre ţară, după un voiaj de peste trei luni, pe mare, şi nu-mi ardea de o şedere îndelungată

Numa' că rămăsesem cu o chestie pe cerebel. Văzusem cum, cu 50 de dolari, pot să aduc în ţară fo doăşcinci de kile de onix, sub formă de: scrumiere, ouă, seturi de birou, telefoane, jocuri de şah, brăţări, coliere, cercei şi, mă rog, cam tot ce se poate. Că, la vorbitorii de urdu, onixul e principala lor bogăţie. Well, mai era şi niscaiva pielărie mai bine lucrată şi net superioară calitativ faţă de ce ne vindeau arabii la Suez. Aşa că m-am gândit s-o pun de o afacere. Să aduc onix în ţară. În principal bijuterii pe care urma să le vând, la sfatul lui Calin „Macarie” Darie, studentelor din Regie, de 1 şi 8 martie, la anu'. Aveam fo 800 de dolari pe stoc. Numa că biletul costa cam tot atât şi rămâneam fără bani de investit.

Oportunitatea din Piaţa Romană

Prin august, pe la Piaţa Romană, mă întâlnesc cu Adi Munteanu, coleg la EVZ. Tipu', fericit, mai că sare pe mine şi-mi zice că a obţinut un bilet „free” de la Tarom, cu o adresă de la ziar, pentru New York. Nu mi-a luat decât fo cinci secunde să miros oportunitatea. Am sărit într-un taxi şi m-am aruncat fix în braţele Simonei Ionescu, şefa mea de atunci şi de azi, care îmi era ca o mamă. Îi zic io că vreau să plec în Pakistan, că era niscaiva ciumă pe-acolo, să fac un reportaj şi, în plus, un prim avion românesc urma să treacă peste Everest, în premieră, venind de la Beijing şi că am nevoie de o adresă pentru Tarom. Mi-o semnează şi mă duc la Tarom. Acolo, nici chip să vorbesc cu directorul de pe atunci. M-au plasat la o gagică de la PR. Era zece dimineaţa când am ajuns. Folosindu-mă de irezistibilul meu farmec masculin, pe la prânz, am izbutit o reducere de 25%. Până pe la 3 dupăamiaza aveam deja 50% discount. Iar pe la patru 75%. Dacă mai stăteam un ceas sau două cred că luam un „free ticket” şi mă şi cuplam cu tipa, numa' că eram rupt de oboseală şi mahmur, că ieşisem de pe tura de noapte, pentru ediţia de prânz. Restul de bani, 25%, mi i-a aprobat Cristoiu.

Descoperă companiile și oamenii valoroși din sistemul sanitar din România în Capital Top 100 Performeri din Sănătate, ediția 2024! Acum la chioșcuri și pe edituradecarte.ro

Temperaturi atipice în următoarele patru săptămâni. O iarnă cum n-a mai fost de mult

1000 de mărci germane la patru dimineaţa, în Yugoslavia

Când să plec, în fo două săptămâni, îi vine lu' Călin “Macarie” Darie ideea să dublăm capitalul. Că avea el un şemn cu unu', Relu, care lua un diamant de la o babă şi îl vindea în Austria. Numa' că n-avea bani. Muşc momeala şi-i dau agoniseala mea. Pleacă ăsta cu amicul lui şi cu bănuţii mei. Singurul loc în care puteam să am veşti de la el era chiar la el acasă, o garsonieră din Militari unde intrai pe fereastra balconului, că era la parter. Acolo, suna din când în când. Nu'ş câte zile am făcut planton lângă telefon, doar-doar o suna partenerul de afacere. Într-un final, vine. Fără bani. Luase ţeapă. Să-l omor, nu altceva. Noroc cu frendul lui care îmi zice că are de recuperat o mie de mărci de la un sârb din Cladovo, peste drum de Severin, în Iugoslavia. Seara, sărim în tren. Adormim şi în loc să ne dăm jos la Drobeta ne trezim la Orşova. Ieşim în drum, la autostop. Era fo trei dimineaţa. Prima maşină ne şi ia. Norocu' proştilor. Ne lasă fix în buza hidrocentralei. Acolo, puhoi de autocare, mai mult bulgăreşti şi ungureşti decât d-ale noastre. Mă bag în seamă cu un grănicer şi-i zic că-s de la EVZ. Nu se putea traversa la sârbi pe jos, ci doar cu maşina. Ne plasează într-un autobuz plin cu bulgari şi trecem. Dincolo, ne-a luat un sârb la „ia-mă nene” şi, pe la patru, ne lasă în mijlocul sătucului de vizavi de Turnu Severin. În cinci minute apare sârbul cu un Mercedes Cobra. Ne ia şi ne duce înapoi, la Porţile de Fier. Pe drum scoate mia de mărci şi dă să i-o dea “creditorului:” cu care făcuse niscaiva chestii incerte prin Gemania. Io, de pe bancheta din spate, îi umflu banii, că erau ai mei. Ăla pune frână şi dă să pună mâna la brâu. Nu-ş ce avea acolo, pistol sau cuţit. Îl calmează tovarăşul de călătorie şi ajungem la graniţă. De acolo ne ia un român de-al nostru cu o Dacie 1300. Tocmai „trântise” un rezervor de benzină, că era plin embargou internaţional. La prânz am ajuns la Bucureşti.

Tande pe mande

Am amânat zborul de fo trei ori până când, în octombrie, n-am mai avut de ales. Am plecat la Karachi. Acolo mă aştepta Florin Moisescu, unchiul lui Bogdan „Păsărică” Atanasiu, colegul meu de echipă de pe acea vreme, azi bancher prosper. „Păsărică”, nu unchiul său care era ataşat comercial. Dumnezeu să-l ierte, că a murit acu' fo doi ani. Îi luasem de acasă nişte jambon de porc şi coniac Murtfatlar, că pe-acolo carnea de porc nu era nici în poze şi alcoolul era prohibit. Am stat o săptămână, timp în care m-am urcat pe o cămilă, m-am pozat cu cobre şi manguste, am văzut casa lui Benazir Bhutto, am mâncat pe acoperişul celui mai înalt hotel din Karachi, de pe atunci, Avari Tower şi, la Pearl Continental, m-am îmbătat cu piloţii şi stewardesele de pe Tarom - care aveau acolo o mică colonie, că deserveau şi rutele interne ale PIA (Pakistan International Airways). Din cauza asta am ratat o excursie moca în Lahore, un fel de Sinaia pakistaneză. O chestie mişto a fost cu Razic, şoferul şi omul bun la toate al lui Florin Moisescu. Ăla învăţase să înjure româneşte şi, dacă cineva îl şicana în trafic, îi băga în mă-sa pe preopinenţii de limbă urdu, ca la noi, la Obor. M-am întors cu un gemantan de onixăraie. L-am făcut cadou gagicilor şi prietenilor, că, între timp, se umpluse Bucureştiul de gablonzuri cu onix... Mă rog, am ieşit tande pe mande. Aveam 25 de ani. Voi ce făceați la vârsta aia?