Întocmai cum se spune despre oameni că sînt pentru totdeauna marcați de marea lor poveste de dragoste, putem spune despre Praga că este un oraș mozartian. Povestea de dragoste dintre acest oraș mîndru și acest muzician genial este, fără îndoială, o poveste a unei mari potriviri.
Salzburgul s-a trezit cu Mozart și, într-o inerție provincial-fudulă, nu a putut pricepe repede cu cine are de-a face. Din păcate, „repede” a fost toată viața lui, așa că lentoarea salzburgheză nu l-a putut prinde din urmă decît mult mai tîrziu, după ce el nu mai era printre cei vii. Viena i-a oferit ceea ce Salzburgul nu-i putea oferi, adică nelimitatul. Cineva ca Mozart avea nevoie de un oraș a cărui limită în orice privință e cerul. În veacul al XVIII-lea, tot ce era omenesc era la Viena și dacă ceva nu era la Viena, atunci nu exista. Doar că Viena nu l-a iubit niciodată pe acest copil genial care era în căutarea iubirii tuturor. Viena îi putea da lui Mozart orice, dar nu iubire, căci Viena nu știe să iubească pe altcineva decît pe sine. La Viena, Mozart a avut bani și apoi nu a mai avut, a avut tot timpul faimă și a avut, mai mereu, adepți. La Viena, a găsit oameni care au înțeles cine este acest Amadeus și a găsit oameni care, chiar dacă nu au înțeles pe de-a întregul cine este el, l-au ajutat și l-au susținut. Și cu toate acestea, abia la Praga și-a găsit Mozart locul. El este sufletul orașului, iar sufletul lui este, iertată să-mi fie blasfemia dacă cineva o consideră așa, praghez.
Mozart a sedus Praga încă din 1783, cînd în capitala Boemiei s-a cîntat „Răpirea din Serai”. Însă, orașul a devenit pur și simplu mozartian după decembrie 1786, datorită impactului enrom pe care l-a avut „Nunta lui Figaro” asupra orașului. După toate mărturiile, acesta a fost cu mult mai mare decît ceea ce, în mod obișnuit, s-ar chema un succes muzical. Nu doar că toată lumea vorbea despre „Nunta lui Figaro”, fredona „Nunta lui Figaro” sau vorbea în replici din „Nunta lui Figaro”. Un întreg fel de-a fi și o nouă viziune asupra moravurilor și puterii au început să se impună în oraș. Și orice notă scrisă vreodată de Mozart avea o cerere nemaiîntîlnită printre muzicieni și clienții lor. Surprins și el de această mozartmanie, compozitorul și-a anulat o îndelung pregătită călătorie la Londra și, alături de șoție, de un cumnat și de o elevă a descins în Praga, la mijlocul lui ianuarie 1787. Orașul l-a primit cu baluri și onoruri. Mozart era copleșit și fericit. La opt zile de la sosire, Mozart a trebuit să dea un concert. I-a surprins pe toți anunțînd, de pe scenă, că a scris deja o simfonie pe care vrea să o dedice orașului. După simfonie, a improvizat la pian. Publicul a cerut bisuri și Mozart a cîntat la pian „Non piu andrai” din „Nunta lui Figaro”. Pentru că publicul nu se mai sătura, Mozart a început să improvizeze pe tema acestei arii. Seara părea că nu mai avea sfîrșit, pentru că rezervorul de entuziasm al publicului părea inepuizabil, iar Mozart, stimulat de ovații, nu se mai oprea din improvizații. Cînd, peste o lună, a trebuit să se întoarcă la Viena, Mozart a plecat un pic trist. Îl înveseleau, însă, cei 1000 de ducați cîștigați la Praga în doar o lună și comanda fermă pentru o nouă operă primită de aici. În toamna aceluiaș an, Mozart a revenit la Praga pentru premiera absolută a acestei noi opere, care era „Don Giovanni”. Triumf! Succesul lui „Don Giovanni” a întrecut pe cel al „Nunții” din simplul motiv că întregul oraș simțea că această operă îi aparține - orașul i-o comandase, pentru oraș o scrisese Mozart, aici se cîntase pentru prima dată. „Don Giovanni” va depăși suta de reprezentații în aproximativ opt ani, ceea ce era fără precedent la Praga și, după primele luni, i-a adus compozitorului 2000 de ducați. Deși a primit oferte dintre cele mai generoase din partea tuturor nobililor locului, iar zilele lui pragheze au fost, o dovedesc scrisorile sale, printre cele mai fericite ale vieții sale, Mozart nu a vrut să se stabilească la Praga. Viena rămînea, totuși, citadela supremă a muzicii. Așa rece și capricioasă cum era. Și cum mai este încă. Oricît de mult ar fi iubit Praga, Mozart știa că niciodată acest oraș nu va putea cînta ca Viena. Muzica nu putea avea altă capitală, iar Mozart nu putea fi decît în capitala muzicii. Dar, chiar dacă a plecat din Praga, Mozart a rămas, într-un fel, pentru totdeauna acolo. Așa se explică de ce Praga este un oraș mozartian. N-o fi avut ea muzicienii Vienei, dar pe Mozart a știut să-l iubească la timp, așa cum nici un alt oraș nu l-a iubit.
La finalul penibilului an centenar, în care nu ne-am putut aminti că iubim pe unii dintre eroii naționali decît stimulați de ura pentru contemporanii pe care îi detestăm (fiecare cu lista lui detestabilă) merită să vedem cum alții au știut, la vreme, să iubească înțelept. În fond, istoria culturală a unei comunități este suma iubirilor spontane pentru creatorii care le-au îmbogățit. Nu știu dacă această observație se aplică și oamenilor politici, dar știu sigur că politica are multe de învățat de la cultură. Și se încăpățînează să nu învețe.
Recomandările noastre
