Unul dintre aspectele cu adevărat minunate ale timpului scurs de la încheierea pandemiei a fost, pentru mine, redescoperirea intimității, -, a confortului imaginat de propriul interior. Încă din prima zi de lockdown a avut loc, o reîntoarcere către sine, o altfel de libertate, compusă sumar, cu mișcări mici, pași puțini, multă lectură și mai ales re-lectura unor cărți, scrierea unui jurnal, amintiri readuse în minte. Sumare întâlniri, cei apropiați, cu câțiva prieteni, multe telefoane…

Am păstrat, deci ceeace am obținut atunci, ca un dar de preț, astfel că și azi, mă pornesc rar de acasă în vreo direcție; iar ca o mărturisire (care sper să nu supere pe nimeni!), pot spune că nu de puține ori regret zilele acelea de liniște, așa cum regret și felul cum arăta orașul pustiu… Recent, într- o zi m-am hotărât, nu știu cum, mișcat de sordidele întâmplări de la căminele de bătrâni, să mă aventurez până la București. Nu voiam să pierd eventualele proteste ale haștagilor. Până acum am detestat această categorie de tineri ușor de manipulat, însă m-am gândit că ar trebui să ies, și eu, la protest în amintirea bătăilor pe care le-am luat împreună cu colegii de la ”Nu”, ba de la mineri, ba de la haidamacii lui Iliescu, de-a lungul anilor când protestele nu erau aranjate în laboratoare… Eram pe punctul de a-mi face un bagaj sumar, când ochii mi-au căzut pe un text al d-lui Răzvan Boanchiș: ”Toți prefecții și primarii sunt în alertă, dar avalanșa nu a fost stârnită de dragul pensionarilor, ci pentru a-i revitaliza electoral și material pe parțial eclozații din partidul generației Gadget și pe salamandrele oengiste de după Colectiv. Oengiștii tefeliști erau neplătiți de mult, trebuie salvați, va fi nevoie de ei în campania din 2024, care a început deja.”  Măi, să fie!  ”Toți pentru justiție!”, „Toți știau” – aloooo, mai multă inventivitate! Ce face departamentul ăla? Plătește toți banalii din bani publici? Eu așa recunosc panaramezul de pe centurile de socializare, unde prostia e epidemică. Și-a pus pe facebook „Toți știau!” A avut și „Corupția ucide!”, și „Vaccinați-vă oameni buni”, și steagul bicolor al unei țări străine (din toate punctele de vedere). Doar personalitate n-a avut. (…) Dar mizeria care se întâmplă acum pute ca gunoiul din Sectorul 1. „Toți știau” ce, mă, ce știau? Că sunteți o turmă pe care o scot să pască lozinci vreo 50, maximum 100 de decreștinați plătiți ? Prostoboilor, ăia 50 sau 100 de gorniști sunt salamandre oengiste de după Colectiv și fac bani din „Toți știau”! Voi ce faceți? Le băgați euro în conturi unor propagandiști. Culmea e că dl. Boanchiș are dreptate. Și atunci, ce să caut eu acolo? A fi de folos celor fără Dumnezeu, care își zic ” Uniunea Salvați România” echivalează cu un act de trădare națională! În 1794, Xavier de Maistre scria ”Voyage autour de ma chambre” - Călătorie în jurul camerei mele. O carte fascinantă, despre 42 de zile pe care scriitorul, un tînăr ofițer, care luase parte la un duel, a fost nevoit să și le petreacă închis într-o încăpere. „Am întreprins şi efectuat o călătorie de patruzeci şi două de zile în jurul camerei mele. Observaţiile interesante pe care le-am făcut şi plăcerea neîntreruptă pe care am simţit-o de-a lungul drumului trezeau în mine dorinţa de a o face publică; convingerea că ea ar putea fi de folos cuiva m-a ajutat să mă hotărăsc în acest sens. Sufletul mi-e încercat de o nespusă bucurie cînd mă gîndesc la numărul uriaş de nefericiţi cărora le ofer, în felul acesta, un remediu sigur împotriva plictiselii şi o alinare a suferinţelor îndurate. Plăcerea pe care o simţi cînd călătoreşti în propria-ţi cameră este ferită de invidia oamenilor; ea nu ţine de avuţie. Chiar se poate să fii atît de nenorocit, atît de părăsit, încît să nu ai nici măcar o cămăruţă în care să te retragi şi să te ascunzi de toată lumea? Aceasta este singura pregătire de care ai nevoie cînd vrei să faci o asemenea călătorie.” Jurnalul călătoriei sale n-are nici o legătură cu concediile, cu destinațiile exotice, ceea ce pentru cei mai mulți dintre oameni, care se plîng mereu de plictiseală, pare de-a dreptul de neimaginat. Trăim într-o într-o lume în care hobby-ul universal, oriunde te-ai uita pe profilurile oamenilor de pe platformele de socializare, e să meargă în cele mai depărtate locuri ale Lumii, traversând mări și oceane, tarnspirați, obosiți, doar pentru a mânca, și acolo, același grătar și ceafă de porc, doar ca să pună pozele cele mai tălâmbe și banale pe facebook, din care să rezulte pentru ceilalți cât de fericiți sunt, chiar dacă nu e deloc așa. Acest ”Voyage autour de ma chambre” pare să fie chiar un fel de leit-motiv pentru viața mea de după pandemie, în general. ”Dar să nu generalizăm!” - mă trage de ochi textul lui Răzvan Boanchiș! ”Siguuur, nu generalizăm! Dar de ce să nu generalizăm? Presa nu mai e liberă? De când? Din noiembrie 2015 încoace? De când au murit niște copii nevinovați, pe care NU i-ați educat să NU asculte muzicoase de bestializare? ” M-am gândit să despachetez. Stăteam inert, pe canapea când brusc mi-am adus aminte de textul ”filosofului național”, farul intelectualității românești de după 1989. Am redeschis textul cu pricina și recitindu-l am fost convins că n-are rost să mai protestez. Nici eu, nici alții. De ce spun asta? Iată: „O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întâlneşte venind din faţă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urâţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei“. Mai bine acasă, în jurul camerei mele.  În fond, pe cine au chinuit cei acuzați acum? Exact categoria despre care vorbea dl. Liiceanu. S-ar spune că toți oamenii aceia neputincioși și-au meritat, de fapt soarta. Poate călăii lor simțeau față de ei aceleași sentimente, aceleași ”sensibilități” pe care le are, de mic, ”filosoful nepereche”: Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?“. Cred că dl.Liiceanu are dreptate: un om fără dinți, cum erau necăjiții salvați din azilele pe care le-am văzut zile întregi la televizor, știrbi, flămânzi, bătuți, o imagine vie a ”declasării umane” - așa cum însuși d-sa îi numește, nu fac cinste lumii noastre de îmbuibați, cu mașini și vile însumând milioane de euro. Ce să caute printre noi cei care nu se pomădează cu alifii scumpe, își schimbă parfumurile de firmă după ora din zi și dispoziție și își botează mercedes-ul sau BMW-ul Siegfried? Rămân, deci acasă, așteptând  ca și alți lideri politici şi guvernamentali care au fost implicaţi în cazurile de „cămine ale groazei”. Până acum, Drulă, Armand, Fritz, Viziteu şi ceilalţi userişti neomarxiști, fii de securiști, nu și au dat demisia, deşi au cel puţin aceeaşi răspundere politică precum miniştrii demisionari. Liderii USR deşi au fost informaţi, au preferat, ca și pesediștii, să tacă şi să închidă ochii… Varianta VIDEO