Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > De ce ne urâm țara? De ce suntem triști?
De ce ne urâm țara? De ce suntem triști?

De ce ne urâm țara? De ce suntem triști?

De ce ne urâm țara? De ce nu suntem naționaliști sau, mă rog naționaliști? De ani de zile mă frământă aceste idei.

Ei bine, una din teoriile lui Mihail Manoilescu spune că ideea românului despre avere și venit este epicuriană; că scopul românului este consumul, cu toate bucuriile lui, și că năzuința acestuia spre lux și confort este irezistibilă. Da, noi românii suntem nefericiți pentru că suntem săraci, amărâți. Ura lor, a românilor, de fapt disprețul lor față de acestă țară cred că de aici provine. Mulți dintre români admiră naționalismul vestic, acel naționalism banal, care provine din bunăstare. Într-un excelent studiu „Naționalismul: teorii și articulari politice” (în volumul „Doctrine și partide politice europene” la Centrul Roman de Studii Regionale sub coordonarea lui Ionel Nicu Sava), profesorul Călin Cotoi scrie că, în Occident, naționalismul a ajuns la forma de „naționalism banal”, după cum l-a numit, în 1995, Michael Billing. „După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu dezvoltarea statelor bunăstarii, în Europa Occidentală apare naționalismul banal, funcționând în structuri internaționale ale statului, massmediei și societății civile, care a luat locul naționalismului explicit, expresiv, al „steagurilor fluturande”. Specific secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea”, scrie Cotoi. Ei bine într-o țară deloc săracă, dar sărăcită peste poate, este extrem de complicat să vorbești de naționalism autentic, de valori fundamentale ale neamului. Când prosperitatea este încă o utopie, naționalismul pare o zonă a unor frustrați sau cel mult o șaradă a unor structuri de forță ale statului. Un naționalism anacronic. Un naționalism care poate fi lesne legat de epoca lui Nicolae Ceaușescu. Nevoile au zdrobit veselia și patriotismul din sufletele românilor. Ceea ce spunea un turist englez în secolul al XIX-lea, că România este „o țară tristă, plină de umor”, e și azi de actualitate.

Doar că este vorba despre umor negru, despre veselia macabră a unor muribunzi, care mimează hazul, cu speranța că acesta le va însenina ultimele clipe. Înecată în butoiul cu tristețe, România nu cred ca poate fi salvată nici chiar prin râs, ca terapie, nici prin naționalism. Ar părea ridicol și de un absurd kafkian. Am repeta povestea clovnului care trebuie să zâmbească deși și-a îngropat familia. Tot timpul m-a enervat stereotipul – „românii sunt veseli, semănăm cu italienii, avem sânge latin, iute”, de parcă ne curge buna dispoziție-n vene. S-ar zice că Dumnezeu a aruncat aici, pe aceste meleaguri, un neam de zâmbăreți.

Cred dimpotrivă că sufletește aparținem mai mult Orientului, decat latinității. Suntem tributari ispitei slave despre care vorbea Mircea Vulcănescu, care îndeamnă la lăsarea în voie, moliciune, extaz, mlădiere, delicatețe, dar care ascunde, de fapt, mult pesimism. Veselia noastră aduce tot a duh răsăritean.

Oricât s-ar supăra unii, după câteva pahare, românul seamănă mai mult a rus, se lasă în voia destinului, încrezător în pronia divina, și aduce prea puțin a italian sau francez. Și chiar dacă la șpriț ne înecăm amarul în „Noi suntem români”, asta nu înseamnă neapărat că suntem și naționalisti! Deloc vesel! Trist!

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: