Lectura critica este dificila intrucat Cioran trece foarte repede la altceva si, adeseori, pune in discutie validitatea enunturilor abia formulate.

Nu intamplator el ia o profilactica distanta fata de expozeul de tip academic, universitar. Daca profesorii prezinta o gandire etalata, explicativa, legata strans si desfasurata metodic, Cioran are una fulgeratoare.

Sfarsitul unei fraze modifica, la el, complet inceputul, prin sectionarea circuitului silogistic. Volta finala descumpaneste si, in aceeasi masura, incanta.

Cu sangele pus in miscare de acest mic dus scotian, cu jeturi reci si fierbinti, cititorul trece, aproape in transa, la paragraful urmator…

Livius Ciocarlie, critic literar fiind (si inca unul dintre cei mai buni), nu-si permite o lectura de placere. Identificarea naiva, insotirea permanenta a unui mare scriitor, la o respectuoasa distanta: aceste reactii, legitime, insa nefiltrate critic, sunt introduse aici in acolada ampla a unei hermeneutici sclipitoare.

Propozitiile cioraniene, cele mai multe dintre ele, sunt intr-adevar exceptionale prin profunzimea reflectiei si concentrata lor expresivitate. In acelasi timp, trebuie spus ca interpretarile criticului, in cea mai mare parte a lor, au un nivel de subtilitate mai rar intalnit.

Verdictele cioraniene pot sa para, de multe ori, toxice, prin deposedarea subiectului care le asuma de orice speranta. La un astfel de campion al deziluzionarii vin, ca la Mecca, parca toti ratatii, closarzii, neispravitii Parisului.

Dar Cioran e, de fapt, un autor comic, un voios al umorii negre, un prapastios stenic, care „iti da si bucuria artei, si ocazia sa-ti spui, usurat: slava Domnului, lucrurile nu stau chiar asa de rau!”.

„Din fericire pentru el – si pentru noi, adauga Livius Ciocarlie – oroarea lui de lume nu-i sincera mai deloc. E pasionat de lume. Pasiunea ii alimenteaza oroarea, care e sfredelul lui literar.” E limpede: in Livius Ciocarlie Cioran si-a gasit criticul.