Moto: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos se face toate celui ce crede!” – Sf. Marcu Ascetul

Simbolul Punții în neamul acesta este unit la nivel ființial cu însăși predarea de ștafetă, de la generație la generație, a tainei. Taina bobului de grâu, taina brazdei, a înrădăcinării în Cer, aș spune, amintind de un Mihai Viteazul – omul providențial al fulgerului de 1 clipă, care, într-un Ev Mediu sălbatic, a venit la căpătâiul coșciugului dușmanului său,
Andrei Bathory, cu…1 lumânare aprinsă!” (Dan Puric).

Poporul român nu a știut să urască, el a fost germinat dintru începuturi din plămada conștiinței hristice a iubirii. Avram Iancu a înălțat în 1848 pe Câmpia Libertății cel mai scurt și puternic discurs din istorie: „No, să merem!”. Și ce popor avea atunci Iancu, încât a înțeles fără așteptare să se ridice! Ar mai avea Astăzi Iancu un popor care
să-l urmeze?!

Irina Stroe: Înainte „să merem”.., să ședem! Pentru un popas de cuvânt. Suntem în prag de timp, ceasuri de istorie cu sângerânde aduceri-aminte. 1 Decembrie – Marea Unire și Decembrie ‘89. Pășim în zona „Sufletului frumos”, în care „Să fii demn” este sinonim cu „Să fii român”. Am apelat la acest joc de cuvinte, punând în balans, verigă cu verigă, o parte din cărțile d-voastră, pentru a marca o tăcută reîntoarcere la punctulcentru, la românul-Miez de altă dată, la românul ce trăia perspectiva dăinurii, nu doar vorbea despre ea. Poate fi istoria reînnodată, cum spuneați într-un interviu, cu mulți ani în urmă? Ce s-a întâmplat cu acea rezistență tacită care a supraviețuit în perioada comunistă, spiritualmente și cultural vorbind?

Dan Puric: Vă răspund mai întâi chemării lui Iancu, de peste veacuri. „No, să merem!”. Ce popor frumos aveam de a știut dintotdeaună să se adune, să se unească dimprejurul jertfei! România de azi are un popor schilodit, trecut prin teroarea istoriei, cum spunea Eliade. Noi nu am urcat ÎN TIMPUL istoriei, ci am urcat ÎN RĂSTIMP. ÎN  TIMPUL istoriei, cei de pe Golgota strigau: „Ho, bă, mântuiește-te pe tine!”

ÎN RĂSTIMP, însă, Maica Domnului suferea cumplit. Iar Iisus îi ierta. Problema poporului roman este: ce facem noi
în acest RĂSTIMP? RĂZBATEM sau STRĂBATEM istoria? Și legat de această constantă a neamului nostru, amintesc o carte ce urmează a fi lansată, „Bătălia de la Jiu”, o acută atât de tragică și de revelatoare a poporului român, având ca centru pe generalul Ioan Dragalina.

În 20 de ore, acest Om a întors 1 pagină de istorie cât într-un secol. Așa cum fug azi românii din țară, așa dezertau
românii de atunci de pe front, îngroziți din fața armatei austro-ungare. Ce a făcut generalul? A mers cu mașina pe linia frontului și i-a întrebat de ce fug.

Le-a vorbit cu inima să se întoarcă, să lupte, dăinuind astfel ca neam, ca sevă ființială, chiar dacă vor muri pe front. Să își apere copiii, familia, Biserica, vatra strămoșească, ogorul, Cinstea numelui de român. Pe Cinste nu poate fi pusă mâna!

Aceasta trebuie să aibă în vedere cei de Acum. Dispariția simțului cel bun distruge omul ca taină, apare bucuria ignoranței, răceala sufletului, iar lipsa de ierarhie duce la haos, după cum lipsa dragostei duce la criogenizarea
sufletului. Azi, valoarea este amestecată voit cu mizeria. Poporul acesta a avut Oameni-fulger, Clipe de foc.

Mihai Viteazul a fost un fulger, Unirea s-a petrecut într-o clipă-Fulger. Martin Heidegger avea pe fereastra cabanei un mesaj din Heraclit: „Fulgerul e totul!”. Într-o beznă a istoriei noastre, noi am avut Oameni-Fulger. Lângă  generalul Dragalina, noi ne-am văzut condiția neamului.

Când Nicolae Iorga a fost întrebat de ce s-a făcut atât de rapid Unirea, Iorga a răspuns: „Unirea a fost făcută de țăranii români care purtau în inimă icoana Daciei Traiane.” Iar Adrian Păunescu spunea atât de frumos: „Aș vrea să fiu noroiul de pe opincile țăranilor de la Alba Iulia!”. La aceste cuvinte ar trebui să tresară generațiile de azi.

„Azi, artistul asistă la o sinucidere în masă și participă la ea”

Irina Stroe: Se vorbește mult despre rezistență. Rezistența de acum e, însă, o rezistență-mască. În spatele măștii, rânjește capitularea la nivel spiritual, la nivel cultural, educațional. La nivel de informație încrustată inclusiv celular, la nivel de ADN. E nevoie iar de adâncimea dăinuirii subterane, cea de catacombă, a lăuntricului. Ce ne lipsește azi: rezistența sau dăinuirea? Mi-a rămas în amintire o mărturisire făcută de d-voastră, că: românii nu sunt  supraviețuitori, ci supraviețuitori sublimi. Dacă am fi doar supraviețuitori, nu ar fi mare lucru. Sublimul nostru este germinat de această îndărătnicire ancestrală care e în noi ce ne-a ajutat nu să rezistăm, ci să DĂINUIM. Îl aduc în mijlocul nostru pe Eminescu care spunea că pentru o justă conștiință națională, mai importantă decât limba, este mărimea morală și intelectuală a unui popor. Această mărime sufletească ne-a ajutat să dăinuim. În ce punct credeți că ne aflăm? Mai avem fereastra deschisă spre…dăinuire? Sau ne aflăm încă umili, zdrobiți, sub mitul rezistenței? Generația tânără, atinsă de amnezia valorii, a memoriei istoriei, mai poate ea să înțeleagă taina Coloanei infinitului lui Brâncuși? Valoarea, Virtutea nu au Timp, sunt în afara lui, nu aparțin prezentului sau trecutului, ci veșniciei.

– Dan Puric: Pasul întâi de ridicare este înrădăcinarea în noi înșine, în cultura noastră. Există o mare diferență între: mari oameni de cultură și Conștiințe. Eminescu nu a fost doar un mare poet, jurnalist, prozator, ci mai întâi de toate a fost o Conștiință.

Și conștiința e unită cu credința. O conștiință artistică este un paznic al ființei care nu lasă ca acea ființă să fie terfelită. Noi astăzi nu mai avem conștiințe artistice, avem un proxenetism cultural. Un artist nu trebuie să fie un narcotizat al instinctului dezlănțuit care creează artă-șoc.

Eminescu nu a șocat. Brâncuși nu a șocat. Sunt trist în fața culturii de astăzi. Azi, artistul asistă la o sinucidere în masă și participă la ea. Există un coraboraționism pe care nu mi l-am imaginat vreodată: artiștii, oamenii de cultură
și publicul.

Ce este Coloana infinitului? Este bob de grâu cu bob de grâu, sugerând veșnicia, regenerarea. Profesorul meu de arte
plastice, însă, mi-a dezvăluit o taină, că aceste boabe de grâu sunt și… profile de coșciug. Coloana lui Brâncuși este o așezare de coșciug peste coșciug și ultimul este deschis, simbolizând: jertfa continuă a neamului românesc.

Unde este poporul care rezistă etnic? Noi trebuie să rămânem în zona de Armonie. S-a uitat că țara aceasta, oricât de rănită, de hăituită a fost, a vorbit mereu despre Frumos. Așa a luptat românul, păstrând viu Frumosul. Uitați-vă în folclorul românesc! Nu vedeți urmă de dezechilibru. Priviți o ie țărănească, niciun exces cromatic, nici o geometrie
patalogică, ca în cubism. Ci o organicitate extraordinară.

„Transcendența care coboară”, despre care vorbea Blaga. Azi vedem gunoiul care se ridică. Se distruge tot eșafodajul creștin al acestui neam: Iubirea!

* * *
Nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă ce se apropie cu pași uriași? Nu se pun oare pentru el aceleași întrebări
grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă și el astăzi în fața perspectivei tragice a somajului intelectual și spiritual ce pare iremediabil? Nu e și el setos de o concepție integrală de viață în care să-și salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur?” – Nichifor Crainic, 1934

(Partea a II-a va fi publicată pe 6 Decembrie)

Te-ar putea interesa și: