„N-am ce face – pur şi simplu iubesc haosul ăsta balcanic. Începe imediat înainte de Satu-Mare. O adevărată cloacă, un surogat de realitate, dracu’ ştie unde se termină drumul, unde versantul. În aer e dintr-odată mai mult praf decât în Ungaria posthabsburgică. Ceva zace în mijlocul drumului şi trebuie evitat. Ţigani graşi, plini de bani, stau lângă Mercedesurile lor nou-nouţe (…) Aşadar, iubesc acest haos balcanic, maghiar, slovac, polonez, iubesc această uimitoare gravitaţie a materiei, această minunată somnolenţă, această bagatelizare a faptelor, această beţie calmă, consecventă, şi aceste priviri înceţoşate care rătăcesc fără efort de-a curmezişul realităţii, pentru a se deschide fără teamă către neant. N-am ce face, inima Europei bate în Sokolow Podlaski şi la Huşi. Nici vorbă să bată la Viena. Cine gândeşte altfel e un prost. Şi nici la Budapesta nu bate. Nici gând să bată la Cracovia…“

Iertare pentru citatul excesiv, dar aşa mi s-a părut că veţi cuprinde numaidecât farmecul notelor de drum ale lui Andrzej Stasiuk („Călătorind spre Babadag“, traducere de Cristina Godun, Editura RAO). Imediat te duce gândul la Nicolas Bouvier („Rostul lumii“ face pereche cu cartea acestui polonez melancolic şi hâtru, născut în 1960) sau, mai departe, la Joseph Kessel, de care totuşi Stasiuk se desparte prin accentul decisiv al Scriitorului, nu al reporterului. În fine, în prefaţă, traducătoarea ne spune că Stasiuk şi-ar fi dorit să scrie un „On the Road“ (Jack Kerouac) polonez!

Dintru început trebuie subliniată calitatea esenţială a cărţii, în ce ne priveşte pe noi românii, aşa de iute urzicabili la criticile şi ironiile străinilor care caută parcă deliberat şi exclusiv în ograda noastră acel „neant valah“, uriaş exfoliat de Cioran. Şi anume, ochiul binevoitor. Nu (ni) se caută noduri în papură, ci se admiră papura ca atare. Fie că se acordă primat peisajului, fie pitorescului uman, ceea ce domină este echilibrul îngăduitor, analiza concesivă chiar şi atunci când habitatul e mizerabil, iar situaţiile – domestice, economice, administrative, politice – sunt groteşti sau revoltătoare.

Lui Stasiuk îi merge la suflet liniştea cioraniană a Răşinarilor şi citează cu foc din amarele silogisme ale Scepticului nostru: „Am ajuns la concluzia că tot ţăranul român are dreptate. Acel ţăran care nu crede în nimic, care crede doar că omul este pierdut, că nu poate face nimic şi că istoria îl striveşte. Această ideologie a victimei este şi propria mea filosofie a istoriei“.

La început, „în prima zi petrecută în România, m-a copleşit întreaga tristeţe a continentului. Peste tot vedeam sfârşitul şi nu-mi puteam imagina renaşterea“. Cu timpul, cutreierând nu doar Slovenia, Ungaria şi Albania, dar traversând România de la Chişinău la Babadag, din ţinuturile secuilor la Baia-Mare şi până în Deltă, concluzia s-a limpezit, căpătând tonalitate de epitaf: „Îmi doresc să fiu îngropat în toate acele locuri pe unde m-au purtat şi încă mă vor mai purta paşii. Capul să-mi odihnească printre dealurile înverzite din Zemplen, inima undeva prin Transilvania, mâna dreaptă în Cernogora, cea stângă în Biala Spiska, privirea să-mi rămână în Bucovina, mirosul în Răşinari, gândurile poate pe aici pe undeva…“.

După cum gastronomia poate fi citită ca suprem liant balcanic (sârbii, grecii, turcii, bulgarii, albanezii şi românii împărtăşesc într-o veselie „unicitatea“ specialităţilor aflătoare, de fapt, la toţi – sarmalele, mititeii, iaurtul, ciorbele de legume şi borşul de peşte, plachia, musacaua, mămă- liga – ş.cl.), la fel e cu gunoaiele pe plaja albaneză din Sarande ori în zona Gării de Sud a Constanţei, cu vameşii din Tiraspol ori de la Curtici, cu imitarea infantil-servilă a modelor occidentale deopotrivă la tinerii din Kisvarda, Gorlice, Presov, Oradea ş.a.m.d. Tot ce ne desparte ne leagă.

Să-i fim recunoscători lui Andrzej Stasiuk pentru privirea înţelegătoare şi să sperăm că viitorul îi va infirma impresia că aici „nu există nimic veşnic în afara oboselii şi a descompunerii, a irosirii forţelor şi a trudei frenetice sub cerul spălăcit de caniculă“.