Pe unul dintre cd-urile scoase de EMI în 2004 cu Sergiu Celibidache dirijînd „Münchner Philharmoniker”, se află o înregistrare a faimosului Adagio pentru coarde de Samuel Barber (1910 – 1981).
Premiera mondială a compoziției a avut loc într-un concert radio al Orchestrei NBC din New York, în 1938. A dirijat Arturo Toscanini. Lucrarea fusese compusă ca a doua parte a unui cvartet de coarde, în vara anului 1936, pe cînd Barber călătorea prin Europa cu partenerul său, compozitorul Gian Carlo Menotti. Prietenii lui Barber spun că, după ce a compus acest Adagio, compozitorului i-a fost foarte greu să mai scrie o a treia parte de cvartet, care să-i urmeze. Intuia, cumva, că acest Adagio este suficient, că „închide” totul așa cum este.
A terminat, totuși, cvartetul mai mult din deferență față de formele muzicale – dar inima toată bate în Adagio. Era perfect conștient că Adagio-ul este ceva cu totul special avînd atît independență sonoră cît și, mai ales, emoțională. În 1938, a aranjat Adagio-ul pentru orchestră de coarde și i-a trimis partitura lui Toscanini, pe care îl cunoștea bine de cîțiva ani. După vreo două săptămîni, a primit partitura înapoi fără nici un cuvînt din partea dirijorului. Barber s-a întristat, crezînd că gestul maestrului înseamnă un refuz de a-l considera pentru repertoriul său, dar și un fel de dispreț al opusului. Peste nu mult timp, Toscanini a decis să dirijeze Adagio-ul. Menotti, care era de față cînd Toscanini a spus public că va dirija Adagio-ul lui Barber, i-a relatat maestrului că primirea partiturii înapoi fără nici un comentariu l-a rănit pe compozitor. Toscanini a replicat inocent: „Mi-a plăcut piesa. Eu i-am trimis partitura înapoi pentru că am reținut-o foarte ușor și nu avea sens să o mai țin la mine”. Dovada că lui Toscanini chiar îi plăcuse acest Adagio este că l-a preluat în repertoriul de turneu al orchestrei NBC și, de cîte ori s-a ivit ocazia, l-a cîntat.
Cînd a scris acest Adagio, Barber se găsea sub impresia unor pasaje din Virgiliu în care se descrie cum un fir de apă devine rîu năvalnic. Foarte probabil, descrierile marelui latin consonau și cu peisajele europene pe care compozitorul american le vedea. Cam asta a vrut el să descrie, cît se poate de neechivoc, cu această muzică: un izvor care devine rîu și apoi fluviu. Un fluid în mișcare lentă și ezitantă, care acumulează volum, complexitate, mister. Și totuși, muzica aceasta nu ne trimite deloc în spațiul emoțional al pitorescului. O doză de melancolie administrată în venele acestei muzici de către compozitor (care era un om profund melancolic, depresiv aproape) o face să fie altceva decît evocarea unei splendori naturale.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu este deloc neobișnuit ca o meditație a unui autor asupra unui peisaj, livrată în limbajul specific unei arte (imagine, sunet, cuvînt) să fie, de fapt, o meditație asupra naturii umane sau a destinului. În fond, cele omenești și cele ale naturii au un adînc numitor comun, vin din același „soft”. În cazul Adagio-ului de Barber, ceva aparte este: avem un piesaj pe care un poet îl pune în cuvînt și apoi un muzician ia aceste cuvinte (nu peisajul!) și le mută în sonorități. Este, deci, un peisaj nevăzut, dar citit – poate că asta potențează melancolia, căci cititul este prin definiție, și totuși, ascultînd muzica, nu ai deloc sentimentul mediatului sau al inautenticului. Iar faptul că această muzică impresionează unanim, pe marii melomani și pe cei mai puțin educați muzical, pe cei care au ajuns la rafinamente și abrastracțiuni formidabile, dar și pe cei cărora le place bum-bum-ul de club, spune ceva! Adagio-ul de Barber este folosit cu succes real și ca muzică funerară și ca muzică de film și, aflu, este un „megahit” prin cluburi în versiunea mixată de un DJ olandez al cărui nume îmi scapă. Cineva observa că, de cîte ori America trece printrun moment tragic, la radio se cîntă Adagio-ul lui Barber.
Un critic muzical scrie despre muzica aceasta că „este ca un arc lung care începe încetişor, apoi se construieşte tot mai solid pînă ajunge la punctul maxim care e copleşitor şi apoi coboară calm spre un sfîrşit tăcut”. Altul zice: „această muzică dovedeş- te pe deplin două lucruri, că marile idei sînt esenţialmente simple şi că nu orice este popular este de proastă calitate”. Dar îmi place mult și această notă din jurnalul unei studente la Conservator: „Am cîntat Adagio pentru coarde unui vechi prieten care m-a ascultat nemiş- cat. După ce am terminat a zis atît „Uau!”. La fel cred şi eu.”
Această muzică neliniștită, în care armoniile se schimbă lent, ne conduce într-un fel de labirint interior din care căutăm, ezitant, ieșirea. Te întrebi unde duce muzica aceasta și, în final, după ce umbli un timp prin tine condus de ea, te întrebi dacă are rost să mai ieși vreodată din tine însuți. O magnifică pledoarie pentru virtuțile singurătății, pentru lumea interioară. Ieși, desigur, din tine însuți pentru că senzația de claustrare între pereții propriului tău suflet te poate sminti. Ți se face un pic frică să rămîi doar tu cu tine. Dar, totuși, de ce ai ieși? Aproape agonică, îngreunată de o inerție misterioasă, această călătorie este o experiență intensă, care probează existența timpului subiectiv. Pe ceas, Adagio-ul durează cam 8 minute. Evident, în interpretarea lui Celibidache, durează puțin peste 9. Dar în timp subiectiv, călătoria cu această muzică este mult, mult mai lungă...
Spre deosebire de alte interpretări celebre (cea a lui Toscanini, evident, fiind cea dintîi), lectura lui Celibidache găsește un neașteptat context sonor. „Parcă e Wagner!” remarca cineva ascultînd această înregistrare! Celibidache găsește în această muzică nu doar saltul în profunzime, al psihologiei, ci și saltul în înălțime, al metafizicii. Bagheta lui Celibidache rotunjește colțurile și domolește intesitatea tăioasă a apoteozelor. Melancolia nu mai e doar a sufletului meu, ci devine o trăsătură a Universului întreg, un ingredient al Creației. Tempii lenți ai lui Celibidache, care în general pun la grea încercare muzica și dau ascultătorilor senzații uluitoare, sînt atît de potriviți acestui op! Cînd aveți chef să ziceți, pur și simplu, „uau!”, ascultați această înregistrare.
Recomandările noastre
