Vizitele, destul de dese, la redacția din București îmi dădeau întotdeauna fiorul pe care îl simți atunci când întâlnești pe cineva drag, de care ți-a fost dor. Domnul Cristoiu a fost primul și ultimul șef pe care l-a interesat faptul că sunt o mamă singură și m-a ajutat. Așa am început, acum 3 ani, la aniversarea a 20 de ani, mesajul meu către colegii de la „Evenimentul zilei”. Și, poate, că nu exact cu aceste cuvinte, dar, cu siguranță, cu aceste gânduri voi poposi mereu în amintirile legate de echipa EVZ. Pentru că făcând meseria din vocație și cu multă pasiune, dar fără studii de specialitate, aici am învățat să scriu. Să scriu știri care să conțină toate elementele necesare pentru a fi lămurit cititorul, să fac anchete de presă, care mi-au adus nu doar notorietate, dar și credibilitate, deoarece nu erau acceptate fără punctul de vedere al celui „acuzat”. Să scriu reportaje despre locuri și oameni, am învățat să fiu dreaptă chiar și atunci când sunt supărată și am învățat că nu trebuie să par vulnerabilă. Toate acestea mi-au fost de folos nu doar profesional, ci și în viață și așa miam educat și copilul. Aveam 28 de ani și atunci viața mea s-a schimbat. Am făcut și greșeli, dar întotdeauna am lăsat loc de „bună ziua”. Astfel a fost posibil ca, după plecarea de la EVZ, în 2001, să mă pot întoarce în „casa mea”, să spun „bună ziua” și să mi se răspundă cu drag. Cea mai mare împlinire mi-o dau cititorii mei de atunci, când la ora 9 dimineața nu mai găseai ziarul pe tarabă, care spuneau: „Dacă s-a scris în EVZ, așa este”. Încrederea este cel mai grozav compliment. De aceea, astăzi mă înclin cu recunoștință minunatului public, care a fost primul nostru judecător. În același timp îmi îndrept, cu drag și prețuire, gândul către toți colegii mei.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Te-ar putea interesa și: