Întrebarea care frământă mediile politice, la două săptămâni după încheierea alegerilor prezidențiale, este, în mod firesc, ce urmează de aici încolo?

Ce trebuie să facă în acest moment dreapta românească pentru a-și desăvârși victoria: să forțeze modificarea majorității parlamentare și să-și asume preluarea guvernării sau să-l lase pe Victor Ponta să-și ducă mai departe crucea măcar până la ieșirea urzicilor și a spanacului, în ideea de a nu achita ea nota de plată a populismului furibund care a marcat ultimul an din istoria României și care a atins apogeul în preajma campaniei electorale pentru alegerea noului președinte?

Până la un punct situația seamănă ca două picături de apă cu cea din anul 2005, când alianța DA,  după ce, prin tot felul de scamatorii (inclusiv cooptarea soluției imorale Dan Voiculescu), a încropit o majoritate parlamentară, care i-a permis să preia guvernarea, s-a trezit în primele luni de la preluarea mandatului cu un record de popularitate și de încredere în sondajele de opinie.

Dacă ar fi organizat atunci alegeri anticipate, ar fi avut o guvernare confortabilă, fără soluții imorale și compromisuri ideologice majore. Din păcate premierul acelui timp, Călin Popescu-Tăriceanu a refuzat să demisioneze (deși demisia sa fusese decisă prin votul Biroul permanent al PNL), speriat fiind de ipoteza că președintele Traian Băsescu ar fi putut desemna altă persoană pentru funcția de premier (ceva dreptate avea și el).

Momentul s-a pierdut, de voie, de nevoie, premierul Tăriceanu a pactizat pe sub masă cu PSD, Alianța DA s-a destrămat, PDL a fost eliminat de la guvernare, iar povestea s-a prelungit într-un fel sau altul până în zilele noastre.

Și atunci, ca și acum, România se afla la capătul unei perioade de guvernare discreționară a PSD (Ion Iliescu fusese președinte, Adrian Năstase premier, dosarele care urmau să fie deschise de instanțe se stabileau în ședințele de partid), puțini erau cei care dădeau opoziției vreo șansă de câștigare a alegerilor. Cu atât mai mari au fost entuziasmul și speranța de după câștigarea alegerilor. Se poate spune că „ezitarea” de atunci a prim-ministrului Călin Popescu-Tăriceanu, de a demisiona, a schimbat într-un fel cursul istoriei României.

Acum, în seara zilei de 4 decembrie 2014, nimeni nu știe cum va arăta bugetul României pentru anul 2015. Premierul Victor Ponta a anunțat că va propune o formulă de buget în următoarele zile, dar după dezmățul de populism din campania electorală, mulți se îndoiesc de sustenabilitatea prognozelor hiperoptimiste ale învinsului în alegeri.

Retincența PNL de a-și asuma guvernarea pe un teren atât de nesigur este, de aceea, de înțeles. Mai ales că toată lumea are în memorie experiența nefastă a guvernului Emil Boc, nevoit să plătească notele de plată exorbitante lăsate de predecesorul său (Tăriceanu), în numele economiei care duduie. În mod paradoxal, deși a readus economia românească pe linia de plutire (e drept, cu niște costuri la limita suportabilității pentru majoritatea populației), Emil Boc a rămas unul dintre cei mai impopulari prim-miniștri din istoria recentă a României.  

Pe de altă parte, lăsat să-și rupă gâtul până la primăvară, așa cum recomandă unii analiști ai dreptei, Victor Ponta nu va face decât să își desăvârșească cei doi ani de guvernare populistă, să cheltuiască banii publici cu și mai multă dezinvoltură (inconștiență?) să mărească pensii și salarii fără cea mai mică preocupare pentru ce se va întâmpla din primăvară încolo. Dacă PNL se teme să preia guvernarea de teama eventualelor găuri din buget, în mod cert, cu Ponta premier până în primăvară, găurile din buget vor fi mult mai mari.

Anunțat deja public de faptul că la primăvară ar urma să fie debarcat, Victor Ponta chiar nu ar avea niciun motiv să se responsabilizeze sau să se apuce de făcut economii. Garantez că situația din primăvară va fi chiar mai rea decât cea de acum. În plus, rămas la guvernare, va forța în această perioadă să-și pună oameni de încredere în posturile cheie ale unor instituții ale statului (după modelul CNA unde propunerea președintelui Băsescu, Narcisa Iorga, a fost respinsă în comisia de specialitate a parlamentului), cu mandate aflate abia la început, care se vor încheia la mulți ani după o eventuală schimbare de putere. Mai mult, premierul ar avea șansa să-și întărească poziția în partid și la guvernare oferind ca și până acum posturi, bani, contracte privilegiate, celor care îi rămân fideli.

 În aceste zile, ecartul de popularitate și de încredere dintre Klaus Iohannis și Victor Ponta este la cotele sale maxime. Președintele ales se află la apogeul popularității sale, învinsul în alegeri, la cotele sale minime. Din acest moment, cu fiecare zi care trece decalajul dintre cei doi va începe să se reducă. Entuziasmul populației nu poate fi ținut în abstract la cote foarte înalte, iar logica guvernării va reintra încet, încet, în starea de normalitate.

Cu cât PNL amână mai mult gestul decisiv de preluare a puterii, cu atât șansele ca acesta să se mai producă înainte de alegerile la termen din 2016 (cu excepția unui colaps economic răsunător și devastator pentru populație, care să ducă, practic, la o nouă revoluție) scad. Strategii dreptei trebuie să știe că, în viitorul apropiat, nu va exista niciun moment în care economia românească dirijată de guvernul Ponta să ajungă într-un punct din care să se poată spune: în regulă, preluată de aici, guvernarea va fi o poveste de succes.

Ce este de făcut?

Este în interesul României ca guvernul condus de Victor Ponta să plece și acest lucru trebuie să se petreacă încă de săptămâna viitoare când, probabil, va fi prezentată în parlament noua formulă de guvern. Apoi, ideal ar fi să se forțeze organizarea de alegeri anticipate pentru a se da coerență actului de guvernare și pentru a fi eliminate, pe cât posibil, riscurile unor defecțiuni majore, precum cele care au dus la căderea guvernului Ungureanu în primăvara anului 2012. Pentru aceasta este însă nevoie de o urgentă redimensionare a raporturilor de forțe din parlament. Dar, de ce ar renunța niște parlamentari ai puterii la privilegiile guvernării pentru a se alătura unei opoziții care, ajunsă majoritară ar forța organizarea de alegeri anticipate? 

Aceasta este marea dilemă a eventualilor dezertori din actualul arc al majorității parlamentare și mai ales din PSD. Cine din noul PNL le-ar putea garanta unor eventuali parlamentari plecați din PSD că se vor găsi pe locuri eligibile în caz de alegeri anticipate. Este cam lipsit de logică să strici o majoritate parlamentară care îți garantează un mandat de senator sau deputat până la sfârșitul lui 2016, pentru alta care dorește alegeri anticipate la începutul anului 2015.

Dar, mă rog, asta este până la urmă problema negociatorilor noului Partid Național Liberal:  să-i convingă pe cât mai mulți parlamentari din arcul puterii să li se alăture. Pentru că, dacă nu vor reuși să-l înlăture pe Victor Ponta de la guvernare încă de la sfâșitul acestui an și, ulterior, să alcătuiască o majoritate parlamentară solidă,  s-ar putea ca victoria lui Klaus Iohannis în alegerile prezidențiale să rămână doar visul frumos de democrație al unei nopți de toamnă târzie.