Ministrul de Externe de la acea vreme, Adrian Năstase, relatează aspecte importante legate de votarea rezoluțiilor și poziția României față de situația în cauză.

Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat în august 1990 Kuweitul. ONU a condamnat agresiunea și a instituit un embargo comercial împotriva Irakului și, față de refuzul Bagdadului de a-și retrage trupele, a declanșat la 3 ianuarie 1991, o operațiune militară ce poartă numele “Furtună în deșert”. În urma acestei acțiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancțiuni și de control al ONU, existând indicii că autoritățile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice și chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acțiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operațiunea “Vulpea deșertului”).

Cronica unui război anunțat

Războiul din Golf a fost declanșat în urma unei acțiuni unilaterale a Irakului, care a anexat un teritoriu străin, teritoriul Kuweitului, invocând că îi aparține, deși Kuweitul avea o istorie, la acel moment (în 1990), de peste 200 de ani. România a avut un rol esențial în adoptarea rezoluțiilor ce au condamnat invazia irakiană și au pregătit terenul pentru intervenția Coaliției internaționale. Adrian Năstase relatează aspecte importante legate de votarea rezoluțiilor și poziția României față de situația în cauză.

“Pentru noi, era o chestiune de principiu felul în care ne raportam la o operațiune de anexare de teritoriu. Principiul, ca atare, trebuie apărat, dar aveam o situație complicată, favorabilă și, în același timp, delicată. La momentul declanșării acestei anexări în 2 august 1990, România era membru nepermanent al Consiliului de Securitate și de la 1 august, cu o zi înainte, avea președinția rotativă a Consiliului, care durează o lună și în care fiecare membru (ne)permanent conduce reuniunile Consiliului.

Am avut o responsabilitate imensă și, în același timp, am reușit să avem o contribuție importantă în redactarea rezoluțiilor, care, gradual, au marcat poziția de principiu, aceea de solicitare tot mai puternică către Irak de a se retrage din Kuweit. În final, după vreo zece rezoluții de acest tip, rezoluția 678 de la sfârșitul lunii noiembrie, care anunța că în măsura în care aceste condiții nu sunt respectate de Irak, după 15 ianuarie 1991 vor porni operațiunile militare împotriva Irakului. Aceasta este cronica unui război anunțat”, a relatat Adrian Năstase, ministrul de Externe de la acea vreme.

“Sigur că nu neapărat participarea la declanșarea unui război reprezintă un lucru remarcabil, dar am încercat, în calitate de ministru de Externe în perioada respectivă, să angajez negocieri pentru eliminarea pericolului de declanșare a conflictului într-o zonă deja marcată de puternice conflicte. Să ne reamintim faptul că timp de opt ani (1980-1988), Iranul și Irakul desfășuraseră un război foarte ciudat. Irakul atacase Iranul, obținuse niște rezultate, iar, în final, după opt ani, Irakul a cedat Iranului tot ce cucerise și a fost o poveste pe care nu a mai înțeles-o nimeni. Dar asta se întâmpla cu doi ani înainte de operațiunea împotriva Kuweitului”, a evidențiat Adrian Năstase.

Zona Orientului Mijlociu, zona Golfului erau puternic marcate de o luptă pentru supremație între puterile arabe. Iranul, pe de o parte, avea interesele sale de a interveni, de a urmări mersurl lucrurilor în lumea arabă. Pe de altă parte, conflictul din cadrul primul război din Golf, a fost unul consensual, bazat pe prevederi legate, în care membrii Consiliului de Securitate, în comun, au fost de acord că este necesară o operațiune militară.

Spre deosebire de perioada Războiului Rece, în care marile puteri se blocau unele pe altele prin drepturi de veto (în funcție de cei pe care îi susțineau în anumite conflicte, care se desfășurau adeseori prin intermediari în Africa/ perioada decolonizării, chiar și mai târziu), a existat o perioadă marcată de speranța că lumea va funcționa pe alte coordonate, potrivit lui Adrian Năstase. “Probabil că lucrul acesta s-a datorat și felului în care Gorbaciov a încercat să ofere o altă imagine opiniei publice internaționale și au fost eforturi destul de serioase pentru a fi eliminat riscul de război determinat de anexarea Kuweitului”, s-a exprimat fostul ministru de Externe.

Cronologia conflictului și adoptarea rezoluțiilor

Primele rezoluții au fost adoptate a doua zi după votarea primei rezoluții, care cerea retragerea Irakului din Kuweit – a fost adoptată chiar în ziua următorare declanșării conflictului, potrivit politicianului Adrian Năstase. Au urmat mai apoi diverse rezoluții care impuneau mai multe sancțiuni economice la blocada maritimă, interzicerea zborurilor etc. Din luna august până la sfârșitul lunii noiembrie s-a încercat determinarea retragerii Irakului din Kuweit prin intermediul rezoluțiilor.

“La sfârșitul lunii noiembrie a fost adoptată rezoluția 678 a Consiliului de Securitate care stabilea deadline-ul de 15 ianuarie, până la care Irak trebuie să respecte rezoluțiile Consiliului de Securitate. Ceea ce este interesant este felul în care s-au raportat țările din zonă și marile puteri la conflict, inclusiv România, fiind în același timp unul dintre actorii prezenți datorită calității de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, pe perioada celor doi ani, deci inclusiv în intervalul de timp în care a fost declanșat războiul. Acest aspect a însemnat pentru România un rol dosebit, o încercare de atenuare a tensiunilor și limitare a războiului.

Am avut în acea perioadă întâlniri la București, aproape zilnice, cu reprezentanți din statele din zonă. M-am întâlnit, spre exemplu, cu ministrul de Externe al Iranului, extrem de vocal împotriva acțiunii irakiene. Am avut întâlniri cu reprezentanții irakieni, cu trimisul special al președintelui Irakului, care a venit la sfârșitul lunii august la București ca să ne explice rațiunile pentru care Irakul a ocupat Kuweitul. Am avut numeroase întâlniri la București, dar și în Țările arabe și la New York, la sediul Națiunilor Unite.

Cu ocazia reuniunii Consiliului de Securitate (realizate nu la nivel de ambasador, ci unele dintre ele realizate la un nivel mai înalt, la nivelul miniștrilor de externe), m-am întâlnit cu James Baker, secretar de stat american, am discutat cu secretarul general ONU, Javier Pérez de Cuéllar, cu alți miniștri de Externe, încercând să le evaluăm pozițiile, să le înțelegem. Am ascultat declarațiile, înainte de vot, ale statelor care doreau să spună cum privesc conflictul – vorbesc despre reuniunea de la sfârșitul lunii noiembrie, din anul 1990”, a relatat Adrian Năstase.

Ministrul de Externe la acea vreme a comentat poziția Chinei, care nu a votat pentru rezoluție, respectiv în favoarea termenului de 15 ianuarie prevăzut de aceasta. “Este interesantă poziția Chinei. (…) A spus că nu este de acceptat ocuparea unui alt stat, dar practic se va abține de la vot. Este precizat însă, că abținerea la vot nu echivalează cu dreptul de veto și ca atare, practic, această rezoluție a fost trecută cu 12 voturi pentru, 2 împotrivă (Cuba cred că a fost una dintre cele care au votat împotrivă) și 1 abținere (din partea Chinei)”, a afirmat reprezentantul Afacerilor Externe.

Structura votului este relevantă pentru a observa evoluția lucrurilor în acea perioadă în care dialogul est-vest încă funcționa (lucrul acesta se putea remarca și la nivelul Consiliul de Securitate). “Au apărut unele probleme ulterior, deoarece cred că în luna decembrie, ministrul de Externe sovietic și-a dat demisia. (…) A fost o problemă. Uniunea Sovietică era în pierdere de viteză, evident, iar cei care conduceau în fapt orientarea și apăreau la acel moment ca un lider al noii ordini internaționale erau Statele Unite”, a subliniat Adrian Năstase.

Relații extrem de intense cu Irak. Diversiunile lansate de la Budapesta

România avea, la momentul respectiv, relații intense cu Irak. Potrivit fostului ministru de Externe, existau peste 3.000-3.500 de muncitori care lucrau la investiții în Irak. “Irakul avea o datorie de un miliard și 700 milioane de dolari către România, bani pe care de altfel i-am pierdut.

Cred că, în final, datoria a crescut la vreo trei miliarde de dolari, la care, din păcate, unii dintre liderii români au renunțat. Revenind, Irakul era o țară care era un partener important într-o perioadă în care importam masiv petrol, iar irakienii încercând (…) să ne determine să încălcăm embargoul și sancțiunile, (s-au oferit să ne dea – n.r.), în contul datoriei noastre, petrol cât putem să luăm. Lucrul acesta era imposibil pentru că deja, sigur, toate privirile erau ațintite spre zona irakiană. Vasele care intrau în zonă erau controlate și existau rscuri foarte mari de a fi interpelați și din punct de vedere politic.

Au existat și foarte multe diversiuni, unele dintre ele lansate de la Budapesta, în sensul că România și Bulgaria eventual, nu ar fi respectat embargoul. La timpul respectiv, ministerul de Externe a dat niște răspunsuri foarte dure pentru ceea ce astăzi am numi fake news, dar pe vremea aceea, aceste diversiuni erau legate până la urmă de acte, zone tensionate – repet, vorbim despre luna august 1990, după Revoluție. Aduceți-vă aminte de situația internă din România. (…)

Sigur că în jocul acesta regional, dar și într-un joc global mai intens, astfel de lucruri puteau să ne creeze mari probleme. Am evitat aceste chestiuni. Rolul nostru aici, alături de Statele Unite, a contat foarte mult în a depăși unele dintre chestiunile delicate legate de Mineriada din iunie 1990, de la București. Sunt lucruri pe care unii poate nu reușesc să le pună în context pentru a înțelege de ce relația cu americanii a funcționat foarte intens în acea perioadă, deși existau elemente destul de delicate în ceea ce însemna funcționarea sistemului politic intern”, a relatat politicianul.

Ministrul de Externe de la acea vreme, Adrian Năstase, a mai evidențiat explicația oferită, în cadrul discursului susținut la Consiliul de Securitate, cu referire la votul afirmativ al României în ceea ce privește rezoluția 678. “Spuneam atunci, citându-l pe Titulescu (care se ferea, la votul exprimat de sancționare a Italiei atunci când a anexat Abisinia și a invadat Etiopia) – este o chestiune de principiu pentru noi; poziția noastră este cea a glonțului, care pentru a-și atinge ținta, străpunge inima.

În drumul său apare, din păcate, această chestiune emoțională care ține de relațiile româno-italiene, de fundamentul latin al istoriei noastre, dar poziția de principiu a României – spunea el (Nicolae Titulescu – n.r.) – trebuie să fie aceea de a apăra o țară care a fost invadată, o țară care este victima unei agresiuni. Eu am spus că aceasta este poziția României și este una de principiu. Poziția noastră nu a fost îndreptată împotriva României”, a conchis ministrul de Externe de la acea vreme, Adrian Năstase.

Va urma