Sal’tare, nene Iancule! Ce-ți mai face restaurantul? Nu-mi răspunzi. Te înțeleg. Ajunsesem în gara Buzăului. Măcar să-mi scot pălăria în fața unui ilustru personaj. Ia-l de unde nu-i! Măcar o placă comemorativă să fi fost pusă pe un perete. Să se știe. Aici fenomenalul Caragiale a deținut cândva, în chirie, o bodegă cu dichis.

Ies dintre peroane și peste drum îmi răsare-n priviri casa în care temporar a locuit scriitorul. Țin minte că era pe timpuri o plachetă în spatele imobilului cu un singur etaj. Acum nu știu dacă o mai fi. S-au tras garduri în jurul zidurilor, au crescut și pomi cu nemiluita. Nici să pozez imobilul nu vreau. Ce să se vadă în fotografie? Reclamele firmelor de termopane?!

 

Primii pași

Vezi? Asta faci la Buzău. Îți amintești de creatorul „Nopții furtunoase”. Doar atât? A, nu. Hai că mi s-a făcut foame. Gara e înconjurată strategic de gherete care îți promit nuntă-n stomac. Cu covrigi. Inelușele astea cu brațe subțiri, rumeni în culoarea focului neastâmpărat, îți iau ochii. Covrigii de Buzău. Măi, ia stai puțin. E un brand? Așa citisem prin ziare mai deunăzi. Brand european. Ia să vedem ce și cum. De unde? Chiar de la botu’ calului.

Mă apropii de prima simigerie. Câteva femei se perpelesc ele însele în gura cuptorului, frământând cu sârg coca. Mesele gem sub greutatea palmelor grăbite. Se porționează gogoloaiele învârtite, smotocite, ieșind niște șerpișori amețiți cu promisiuni de vedetă. Hai cu ei în tunelul arzând. Intră printr-un capăt, pe bandă, străbătând terapia sutelor de grade, iar pe la celalalt capăt sunt gata să dea năvală în mijlocul pofticioșilor care așteaptă la coadă. Mai e un aspect.

Gimnaștii dansează pe sârmă, sub soare, câte 10, 30, 50, câți vrea clientul. Cât costă, bre? Zece lei. Pentru 50 de ochiuri. Scoate banii, culege recolta și p-aci ți-e drumul. Nu mai vede omu’ în calea lui nimic altceva decât rotunjorii mărșăluind spre papilele gustative.

 

Spectacolul străzilor

E un adevărat spectacol în tot Buzăul. Ciorchinii făinoși stau agățați în galantare. N-ai cum să le reziști. Întreb un șofer de autobuz. Domnule, fii amabil, a numărat cineva în urbea asta câte covrigării sunt? „Păi, se face de rușine strada care nu are așa ceva!”, răsare poeticul răspuns. M-am convins și eu după aceea că bulevardele, cel puțin, nu și-au ratat șansa câte unui monument gastronomic.

Micile făbricuțe îți dau impresia că economia locală duduie, nu alta. Atelierul sculptorilor în spate sau în lateral și, sub același acoperiș, magazinașul. Câteva femei în prima încăpere, o colegă de-a lor în a doua.

Monșer, să nu te pună necuratu’ să întrebi unde se fac cei mai buni covrigi. Toate mâinile se îndreaptă în toate direcțiile. Ai stârnit controverse mai mari ca-n Parlament. Răsar ghizi de toate vârstele care par că și-au dat Doctoratul în știri utile. Ești trimis în punctele cardinale pe care nici nu leai visat. Unul singur lipsește…

În căutarea cuvintelor fără virgule

Înainte să plec din București mi-am zis să dau niște telefoane. Nu mă iau după peticele de pe Internet. Vreau să știu care este istoria covrigilor de Buzău? Sun mai întâi la Muzeul Județean. Îmi răspunde o voce domoală. Îi explic ce și cum. Glasul se topește într-un răspuns ambiguu. De genul „nu mai avem niciun etnograf care să vă lămurească”. Mi-amitesc că tocmai ce fusei zilele trecute în județul Olt, unde mai e un singur etnograf. Pe tot județul. Credeam atunci că n-am auzit bine. Voi, în Buzău, stați și mai „bine”. Totuși insist. Salvați-mă!

Duduia se gândește la alte instituții din oraș. Direcția de Cultură. Stai să vezi că de data asta am succes. Să faci covrigi poate fi și un act cultural. Nu-i așa? Îmi fac avânt și telefonez. Țin scurtul discurs. Altă intonație binevoitoare. Doamnă, zic, știți istoria covrigilor de Buzău. Urmează o scurtă pauză. Cred că la celălalt capăt al firului s-a produs un blocaj. Entuziasmul meu primește încă o lovitură. „Nu știm așa ceva”.

Oftez atât de prelung, încât undeva, în Ceruri, cuiva i se face milă de mine. „Sunați la Centrul pentru Cultură și Artă”. Asta e o structură din Consiliul Județean, mi se spune. Uite cât de sus ajung datorită covrigilor. Dacă tot urc în ierarhia instituțiilor, poate ajung până la Președinția României. Dau telefon și acolo. Consiliul de Artă. În receptor se face o ședință ad-hoc. Funcționarii se întreabă unii pe alții pe tema în discuție. Nimic concret. Cică să revin cu un telefon. Așa o fi pățit și don Quijote cu morile lui?!

 

Luat peste picior

Altceva mai bun n-am ce face decât să mă pierd, inițiatic, printre covrigării. Eu, cu istoria mea neîmplinită. Încă. Aveți informații despre așa ceva? Bat din poartă-n poartă. „Țara arde și baba se piaptană!”, îmi strigă o duduie din mijlocul aluatului. „N-ai ce face, dom-ne!”, se irită un chefliu, invitându-mă la o halbă cu bere. Liniște! Taman ce mă apropii de o cucoană cu privire enigmatică.

Arunc pastila cu anul 1800, cum citisem undeva. Cică de atunci e tradiția asta. Sunt măsurat din cap până-n picioare, ca la radiografie. „Eu nu trăiam la 1800, ca să știu!”. Așa răspuns, încoronat cu mister, nici Academia Română nu putea să-l conceapă. Mă îndepărtez repede din zona cu fulgere. „Ce ne interesează pe noi, dom-ne?!”, altul. „Să fie clar. Ori cumperi, ori la revedere!”, înțeleg că pașii sunt ai călătorului…

 

Altfel de mentalități

Ajung la o intersecție, pe bulevardul Unirii. Zăresc, nu se putea altfel, o simigerie. Mai ferchezuită. Mă așteptam să fiu din nou luat peste picior. Culmea, nu se întâmplă asta. Apare o femeie care, auzind ce vreau, îmi zice să aștept puțin, să dea un telefon la directorul ei. Respect ierarhia. În doi timpi și trei mișcări a venit aprobarea. Pot să intru și în bucătărie, să stau și de vorbă cu angajații. Unii cu ani mulți în branșă.

Cineva se referă la un element de bază. Covrigii aceștia, ca să aibă obrazul poros și să fie moi în interior, trebuie neapărat născuți din aluat frământat cu mâna. Rețeta e simplă. Făină, drojdie, sare, apă. Coca se lasă la dospit. Înainte de-a intra în cuptor, cerculețele nu mai mari ca o palmă sunt botezate în ulei încins.

Ei, și cu istoria cum e? Îmi dau seama că am de-a face cu un fir care s-a transmis doar pe cale orală. Din generație în generație de covrigari. O meserie care și azi încă mai are căutare. Aici sunt și trei domnișoare care își fac ucenicia. Mă întorc la cei cu experiență. Se spune că la început de secol XIX în Buzău, târg cu dever din ce în ce mai promițător, se așează negustori sârbi, bulgari și greci. De la cei din urmă ar fi pornit povestea kovrigilor. Asa se numeau pe atunci, cu „k”. Rolul lor era de-a se încuscri cu pocalele cu vin, în numele mușteriilor care nu se mai dădeau duși de la chef.

 

Atelierul de modelat aluatul

Acum vine surpriza. Cristina Țigănuș, șefa acestei secții, mă întreabă dacă vreau să vizitez și Atelierul de modelat aluatul. Destinat copiilor. Bineînțeles! Zic. Nu e departe de locul documentării. Hai, printre străduțe parfumate de pomi roditori, spre bulevardul Bălcescu. Inginer de profesie, Cristina se ocupă și de partea educativă.

Atelierul a fost deschis în 2013 și de atunci grupuri de elevi, cu tot cu profesorii lor, au poposit în acest spațiu. Nu numai localnici, ci și din Focșani, Râmnicu Sărat și București. Mici și mari. Învățând drumul grâului. Au la dispoziție o moară în miniatură, la fel și un cuptor, bancuri de lucru.

Frământă aluatul și, odată cu el, conversațiile despre pâine. Și, nu în ultimul rând, despre covrigi. Fiecare boboc primește la final câte o diplomă de brutar. Văd că la intrare scrie „Atelierul Boromir”. Ce pot spune? Bravo vouă, oameni buni! Uite că un investitor privat s-a gândit să facă pentru Buzău ceea ce autoritățile nu vor sau nu se pricep.

 

În loc de concluzie

Povestea de azi nu e neapărat despre o bucată de cocă. Dacă te duci în străinătate vezi că din orice piatră sau colț de stradă se țese o poveste. Atrăgând milioane de turiști. Noi ce facem? Ne îngropăm trecutul, simbolurile și legendele. Înainte să mă urc în tren, spre Capitală, l-am mai salutat încă o dată pe nenea Iancu.