O localitate din Ținutul Pădurenilor a rămas pustie, după ce autoritățile nu au fost în stare să tragă curent electric. Din când în când, cei plecați se întorc pe urmele copilăriei și își caută amintirile printre ruine.

Au trecut mai bine de 30 de ani de când ultima familie a plecat din Ciumiţa, Hunedoara. Era prea greu să mai supraviețuiești fără curent electric într-un sat aflat la 1.000 de metri altitudine, într-o zonă în care zăpada dura, pe atunci, cinci luni pe an. Paradoxal, o linie de curent electric trecea şi încă mai trece chiar prin mijlocul satului.

Ultimul„ghid”

Aurel Barboni are 58 de ani. Locuieşte acum în satul Lunca Cernii de Sus. Pe jos face o jumătate de ceas de la actuala-i adresă până la locul în care a fost casa părintească, sus, în Ciumiţa. Distanţa se poate parcurge doar pe jos, pentru că drumul ... numai drum nu mai poate fi numit: „Când m-am născut eu, erau 31 de numere de casă la Ciumiţa. Casele erau aşezate- n pâlcuri de câte patru, cinci sau şasă. Unele erau mai măricele, altele mai mici. Cine avea bani să-și facă acoperiș de țiglă, era fericit. Școala era într-o casă din sat. Aveam un învăţător oltean. Nu mai ştiu cum îl chema. Stătea în casa aia în care era şi şcoala. Atunci eram 15 copii la şcoală, în Ciumiţa. Câţi îs acuma în centrul de comună! Fiecare familie avea cel puţin un cal, patru vaci, doi porci şi câteva zeci de oi”. Nu apuci să scoți un cuvânt, că nea’ Aurel vine cu alte amintiri: „L-am întrebat pă bunicul meu cum o apărut satu’ ăsta pă culmea asta. Mi-o zâs că el aşe l-o găsât când o venit pă lume. Or fost cam şasă inş’ la fiecare casă. Înmulţâţ’ cu 31 ş-aveţ’ populaţia satului la 1960, când aveam io numa’ patru ani. În 1963 s-o făcut linie pentru unitatea militară de la Vadu Dobri (unitate de apărare anti-aeriană – n.r). Dup-aia, cam prin 1967, s-o tras linia de curent în jos, prin mijlocul satului, cătră Lunca Cernii. N-or vrut să pună două transformatoare în capetele satului să avem şî noi curent”.

Ruinele dintre bălării

Nea’ Aurel devine ghidul nostru prin Ciumiţa, satul care e la doar o aruncătură de băţ de valea pe care se află Lunca Cernii de Jos şi cea „de Sus”, dar la care se ajunge acum doar făcând un ocol de 15 kilometri prin Meria, apoi prin cătunul Fântâna. După acest punct doar dacă mergi cu vreun localnic ai şanse să ajungi în satul dispărut, pentru că, drumul nu se mai distinge. E înghiţit de iarbă. La un moment dat, după coborârea din drumul principal, în stânga apare o porţiune perfect plată de vreo 1.000 de metri pătraţi. „Aici or fost case”, explică nea’ Aurel anomalia geografică. Încă o coborâre abruptă şi oprim. În dreapta e un pâlc de bălării dispuse ciudat, în forma unui dreptunghi. Tot nea’ Aurel ne lămureşte: „Aici o fost şcoala”. Puțin mai încolo: „Aici o fost o altă casă”.

„Așe s-o destrămat”

La câţiva paşi mai în jos, undeva pe stânga, o bucată de gard vechi e semn de locuire. După gard ar fi trebuit să fie o curte. Acum e un fel de livadă de lăstari de prun. Dincolo de ei, un colţ de casă, cu o bucată de acoperiş de şindrilă: „Aici o stat Zaharie Micloşoni. Era însurat şi avea trei copii. O fost printră primii care or plecat din sat. O plecat el şi dup-aia o tras şi pă alţii de mânecă: «Hai şi tu că-i mai bine la Haţeg decât la Ciumiţa ». Tăt aşe s-o destrămat satu’ ăsta”.

De la ruinele casei lui Zaharie Micloşoni până la linia de curent sunt nici 100 de metri: „No, uitaț’ stâlpii. N-or vrut să pună două transformatoare și gata o fost satu’. Era greu. Oamenii nu voiau neapărat frigidere ș-alte ălea. Oameni voiau numa’ lumină de la bec. Nu s-or înţăles la preţ cu şăfii de la curent şi gata!”.

Amintirea șezătorilor la lumina lămpii cu petrol

Doar două dintre cele 31 de case care încă mai adăposteau câteva zeci de suflete la începutul anilor '80, mai rezistă şi acum. Iar asta din două motive: au avut acoperiș din țiglă, iar proprietarii lor, după ce au plecat ori în țara Hațegului, ori în Banat, s-au reîntors aproape de satul natal, la Lunca Cernii de Sus şi, din când în când, au mai urcat la Ciumiţa „să vadă de ele, să le mai grijască”, după cum spune Aurel Barboni.

Numărul 4

Una din aceste case e la 10 minute de mers pe jos de zona centrală a fostului sat. Aici, vechiul gard al gospodăriei se distinge mult mai bine. Casa e încuiată cu un lacăt vechi, dar dă impresia că poate fi folosită drept adăpost de lungă durată fără probleme. Una dintre camere încă mai are ferestrele intacte şi poartă mândră o tăbliţă vizibilă pe care e inscripţionată cifra 4.

Aurel Barboni ne povesteşte că, în copilăria lui, se făceau şezători sâmbăta seara. În fiecare sâmbătă la câte-o altă casă cât de cât mai încăpătoare, la lumina lămpii cu petrol. Ajungem şi la cea de-a doua clădire ce a supravieţuit. Câteva lemne de foc stau sprijinite pe un nuc bătrân. Totul arată de parcă, dintr-o clipă-ntr-alta, din casă ar urma să iasă cineva căruia să-i dai „Bună ziua”. Însă pe uşa casei tronează un alt lacăt.