„Cazul Pantelimon” a încrâncenat cele două tabere formate în opinia publică, dar şi în rândul specialiştilor. Cea care le consideră pe doctoriţe vinovate, versus cea care consideră că sunt absolut nevinovate.

Cazul este de mare interes pentru opinia publică, pentru că, practic, nu există om, „aparţinător” cum i se spune în spital, care să nu fi avut în viaţa lui măcar un episod cu o rudă apropiată sau mai îndepărtată, ori vreun prieten şi să nu fi fost convins că nu a fost bine îngrijit în spitalul în care fusese internat. Iar dacă a decedat cumva, să nu fie convins că a murit cu zile, pentru că medicii şi asistentele, practic, l-au asasinat. L-au lăsat să moară, fără a-şi bate capul să-l salveze.

„Cazul Pantelimon”, fără îndoială, nu este un caz oarecare. Şi nu e, în primul rând, pentru că acuzaţiile formulate de Parchet sunt extrem de grave, cu atât mai mult cu cât sunt aduse unor medici. Adică unor oameni care ar trebui să salveze vieţi. După părerea mea, „Cazul Pantelimon” este testul de maturitate atât al Justiţiei, cât şi al Medicinei din ţara noastră. A recăpătării încrederii populaţiei în aceste două instituţii fundamentale. Una pentru funcţionarea statului de drept, alta pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.

Dacă despre sistemul medical şi criticile care i se aduc am pomenit deja, să nu uităm şi ce scheleţi are în dulap şi coana Justiţia. Dosare dovedit făcute la comandă, procurori care nu aveau altă treabă decât „să paradească” pe cine primeau ordine să o facă, oameni azvârliţi nevinovaţi în puşcărie – aici Cazul Ţundrea este edificator – oameni cărora li s-au distrus destinele, vieţile, familiile, carierele, pentru ca într-un final, când multora dintre ei nu le mai folosea la nimic, să fie declaraţi nevinovaţi. Să fie achitaţi.

Cu atât mai incredibil a fost în atâtea rânduri faptul că un tribunal îl băga pe inculpat în puşcărie pentru o faptă penală, iar un altul îl achita, pe motiv că fapta nu există.

Să revenim la cazul nostru. Pe data de 8 august, două doctoriţe de la Spitalul Pantelimon sunt acuzate de către Parchet, în urma sesizării unei colege, nici mai mult nici mai puţin decât de omor deosebit de grav. Cu premeditare adică. Nu mai intru acum în istoria cu Noradrenalina, injectomatele, declaraţiile pro şi contra, revolta medicilor ATI-işti, scrisoarea ATI-ştilor români din Franţa, tentativa de sinucidere a iubitului uneia dintre doctoriţe.

Şi nici despre Asociaţia Medicilor Legişti care cere capul profesorului Coriu, şeful Colegiului Medicilor, pentru că i-a denigrat. Şi-a bătut joc de meseria lor. Au fost acuzaţi că nu se pricep la ATI şi, totuşi, şi-au dat cu părerea. Pe de altă parte, profesorul Vladimir Beliş, o somitate mondială în materie de medicină legală, afirmă că nu era posibil ca medicina legală să emită o afirmaţie în acest caz, fără să fi consultat şi specialişti ATI-şti.

Deocamdată, motivarea celor doi judecători de la Curtea de Apel Bucureşti, care le-au eliberat deîndată pe cele două doctoriţe arestate, fără a lua niciun fel de altă măsură restrictivă împotriva lor, adică libere să părăsească oricând România, dar şi libere să revină la secţia ATI de la Spitalul Pantelimon în orice moment, nu au redactat motivarea deciziei. Astfel încât să putem compara motivele pentru care în primă fază, judecătorul de drepturi şi libertăţi a luat împotriva celor două cea mai dură măsură restrictivă, arestul preventiv, iar la distanţă de zile, alţi judecători au anulat, practic, toate elementele pe care se susţineau acuzaţiile.

Până atunci însă, examenul Justiţiei şi al Medicinei a fost picat în sesiunea de vară. Două decizii diametral opuse, de la arest preventiv, la libertate totală, dar şi controverse dure între medici. Să vedem la corigenţă, la toamnă. Iar pentru noi, pacienţi şi justiţiabili în acelaşi timp, se mai naşte o întrebare, pe lângă cea cu morga mobilă, prezentă lângă zidul spitalului în zilele în care numărul morţilor a crescut inexplicabil şi la care nu a răspuns nimeni până acum. De parcă nici n-ar fi fost. Bine că o avem fotografiată. Sau, poate, cine ştie, şi această fotografie va fi contestată, la fel cum a fost cea cu injectomatul.

Vorbesc despre o întrebare care ar putea lămuri multe. Una dintre asistentele audiate susţine că a introdus, cu de la sine putere, direct în perfuzia pacientului, doza de 40 ml de Noradrenalină, când a văzut că una dintre cele două doctoriţe acuzate acum a scăzut-o la doar un mlilitru. Această acţiune ar fi putut fi ea letală pentru pacient.

Medici ATI-şti de prestigiu spun că această substanţă nu se administrează timp îndelungat, pentru că efectele ei adverse pot fi grave. Pe o secţie ATI, ca de altfel în orice secţie a unui spital, dar mai ales la ATI, decizia medicului este suverană. Asistenta doar o pune în practică. În niciun caz nu o modifică şi nu ia decizii de capul ei în ceea ce priveşte medicamentaţia.

Închipuiţi-vă că pe frontul din Ucraina, comandantul dă un ordin, iar doi caporali execută exact fix invers, că aşa cred ei că e mai bine. Şi acum întrebarea. Dacă asistenta a încălcat grav regulamentul introducând cu de la sine putere mai multă Noradrenalină bolnavului decât spusese medicul, de ce nu este cercetată şi ea pentru omor? Poate, aşa cum am spus, tocmai doza injectată de ea din proprie iniţiativă a fost letală pacientului.

Avem şi un răspuns pentru această întrebare. Asistenta a procedat corect. În fişa pacientului era trecut că i se administrează 40 de miligrame de noradrenalină. Deci asistenta nu a încălcat nicio decizie a medicului. Ci medicul a redus doza, fără să consemneze în foaia de observaţii.