Președintele francez Emmanuel Macron a dat tonul în 2017, iar o coaliție cuprinzând întreg centrul politic e iminentă în Germania. Cât despre Italia, guvernul de uniune națională al premierului Mario Draghi face tot ce poate pentru a șterge din memorie însăși ideea de politic. Dar are acest centru vreo substanță ideologică?

Un an de presiune pandemică a contribuit mult la aruncarea în aer a ortodoxiei financiare conservatoare, a scepticismului stângii față de elite și a suspiciunilor populiste față de instituțiile UE. Partidele europene au fost dislocate din centrul lor de gravitație de o amenințare letală. Însă capitularea colectivă în fața unui centru util mai degrabă propriilor interese, iar nu în fața unuia relevant ideologic, precede pandemia.

Este în parte și rezultatul unei mult popularizate povești a decesului compartimentării stânga-dreapta. Dar în cea mai mare măsură e rezultatul oportunismului politic: un mod convenabil pentru partide de a călca apa în vreme ce electoratele se transformă sub presiune mișcărilor tectonice, indiferent că vorbim de cele digitale, ecologice sau geopolitice. Pe măsură ce electoratul se adaptează și se schimbă imprevizibil și pe măsură ce valorile se transformă (sau nu), partidele se pun la adăpost și așteaptă. Și ce alt loc mai bun să o facă decât centrul, unde nu trebuie să te angajezi în vreun sens?

Macron a fost ales în 2017 și pentru că s-a priceput suficient de bine să exploateze situația politică – și amurgul politic al tuturor celorlalți. A profitat la maxim de implozia clasei politice franceze ocupând centrul relativ sigur și cât se poate de maleabil.

Viitoarea coaliție germană ar putea fi următorul vârtej centrist

Patru ani mai târziu, lipsa de conținut ideologic a retoricii lui Macron e evidentă, la fel ca și centrul fantezist ocupat de partidul lui. Dacă sunt instigați, alegătorii francezi încă se mai identifică cu valorile de stânga ori dreapta. Suspiciunea față de liberalism, confundat frecvent cu neoliberalismul, e profundă. Construcția unei poziții centriste coerente va necesita mult mai mult decât a făcut Macron în acest sens până acum.

Viitoarea coaliție germană, în care aproape sigur vor figura și Verzii, ar putea fi următorul vârtej centrist. Conducerea acum profesionistă a Verzilor e hotărâtă să nu excludă pe nimeni de sub marea lor umbrelă, cu excepția populiștilor de dreapta, Alternativă pentru Germania. Pe meleagurile „marilor coaliții”, combinația dintre finalul erei Angela Merkel, electoratul instabil și relația transatlantică zdruncinată cere o formă de continuitate ai cărei neașteptați garanți ar putea fi Verzii.

Italia e consumată de polarizare, după ce a virat larg de la o improbabilă alianță între populiștii de stânga și cei de dreapta la un guvern nu mai puțin instabil format de populiștii de stânga cu social-democrații. Acum, mulțumită hybrisului conducătorilor ei politici și manevrelor iscusite ale președintelui Sergio Mattarella, țara a sfârșit sub un guvern de uniune națională de-a dreptul neverosimil, condus de Draghi.

La prima vedere, nu e departe de un miracol. Draghi e respectat atât în țară cât și în străinătate și nu are obligații politice față de nimeni. Rezultatul e o susținere aproape unanimă. Până și Matteo Salvini de la Liga de dreapta radicală s-a alăturat acestei alianțe eurofile de un centrism nerușinat. Această unitate semnalează hotărârea de a accesa fondurile de redresare UE post-pandemie, dar și o căutare disperată a unui echilibru mereu în regres.

Dar are oare vechea Europă vreo afinitate pentru centrism sau e mai degrabă vorba de indecizie? E drept, în democrațiile nordice consensuale compromisul e o valoare politică. Dar există o tradiție europeană centristă de care poți aparține sau e totul doar o „a treia cale” timidă – reflectată la nivelul UE de relațiile ei cu China ori SUA?

Un consens surogat

Cu ajutorul tradiției politice liberale, care în alte părți ale Europei e mai slabă, liber-democrații britanici se apropie probabil cel mai mult de această situație. Însă și acel partid este în esență un conglomerat de alegători de stânga și dreapta care creează iluzia unei poziții de centru. Caznele partidului atestă cât de dificil îi este să fie mai mult decât un simplu balast pentru oricare dintre celelalte două partide mari.

Cât despre Europa Centrală și de Est, un factor remarcabil este mirajul liberalismului centrist în care, începând din anii ’90, puterile occidentale au încurajat regiunea să-și pună credința. Acest fapt a precipitat un stil de politică definit nu de spectrul stânga-dreapta, ci de un populism a cărui suspiciune față de de elitele liberale nu dă nici un semn de disipare.

Unii ar putea argumenta că centrul, fie el real sau imaginat, nu e chiar un loc rău spre care să țintești și că ar trebui să fim ușurați. Dar paradoxul e acela că, în lipsa lui de noimă, acest centru fantomatic ar putea alimenta fix acel gen de consens surogat care a declanșat din capul locului marea reacție adversă populistă – atât în Est cât și în Vest. Articol de Catherine Fieschi (fondatoare și directoare executivă a grupului de cercetare și consultanță Counterpoint). Traducerea: Rador

https://www.ft.com/conten9e8fdde1-c6a6-49e0-90ed-85aa594d2306