S-au activat gnomii, trolii, pricolicii, smulși din măruntaiele pământului de ordinul de mobilizare generală și aduși la lumină, orbeți scârbavnici, într-o revărsătură imundă.

Toată mizeria rașchetată de pe Talpa Iadului, toate scârna adâncurilor a izbucnit la suprafață, ca evacuată de o vidanjă infernală, un demonic lift cu lifte…

Așa-i că v-am captat măcar puțin atenția?

Astfel de vorbe tari, mai ales dacă sunt însăilate cu oarece meșteșug, au calitatea că nu trec neobservate. Mai mult, indică țintele, pentru ca restul gloatei să știe unde să arunce și să împroaște. Dar și camuflează adevăratele mize, marile manevre.

În manualul lucrătorului KGB, o astfel de tactică se numește „Maskirovka”.

Zoaiele azvârlite pe sutana Patriarhului și pe zidurile Bisericii de un ziarist cu scremeri literare prin cenaclurile SF de dinainte de 1989 au devenit subiectul numărul unu de dezbatere al României. Și de scandal.

Oamenii au înhățat cu nesaț noul subiect și îl rostogolesc pe rețele, îl morfolesc prin măști. Se încing, se încaieră, se sfâșie… Nu bagă de seamă hingherul care se apropie, tiptil, pas cu pas, cu arcanul pregătit.

Biserica a fost una dintre țintele de serviciu, după 1989. Fie că a fost vorba de dosarele de securitate ale unor ierarhi, fie de dosarul mincinos al lui Tismăneanu de condamnare a comunismului, fie de puseele de propagandă prin care stânga progresistă își strânge rândurile și își calibrează tirul (icoanele, ora de religie, educația sexuală etc.)

Indignați, credincioșii se mobilizează de fiecare dată împotriva atacului, răspund după puteri și apoi se retrag la vatră, cu sentimentul datoriei împlinite.

Fără să sesizeze că, după fiecare astfel de acalmie, au fost împinși cu câțiva pași mai în spate față de momentul declanșării ostilităților.

Verificare: gândiți-vă pentru câteva clipe care era forța Bisericii în societate cu trei decenii în urmă.

Când blajinul și mult prea batjocoritul Patriarh Teoctist îl sfida pe Ceașescu și se întâlnea cu Papa Ioan Paul al II-lea

Când, la rostirea Tatăl Nostru de către Părintele Galeriu, îngenuncheau în Piața Universității o sută de mii de oameni.

Când năvala minerilor era oprită de crucea lui Ioan Alexandru, aceeași cruce cu care marele poet ținuse unită, pe 21 decembrie 1989, baricada de la Inter în fața blindatelor.

Sau când, împotriva voinței neo-comuniste, Regele era readus în țară de Paști de un mare ierarh (între timp îngropat de mascați, într-o ceremonie cutremurătoare și sinistră).

De atunci, creștinii și Biserica au tot fost împinși, dați înapoi, înghesuiți, înghiontiți. Consolându-se mereu cu statistica și pipăindu-și pe furiș cruciulița de la gât: suntem un popor 90% ortodox.

Trăim acum un nou șoc. De această dată, însă, îmbrânceala s-a transformat în asalt în toată regula. Oameni în negru, izbindu-și bastoanele de scuturi, pentru a semăna panică, mereu mai multă panică, intră în noi. Ne rup rândurile. Ne închid bisericile și cimitirele și ne împrăștie „ca pe niște vite” – fiecare să rumege rugăciuni cât o pofti în grajdul ei.

Vorbele veninoase, îmbăloșate, ale unui ziarist schimonosit de ură ne fac să întoarcem capul. Nu băgăm de seamă ce grozăvie vine din partea cealaltă.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE