În 2010, Parlamentul a stabilit că 15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale. Intenția legiuitorului era lăudabilă: ”Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național’’, scrie în expunerea de motive a proiectului de lege.
Sigur că rămîne de lămurit de ce România are nevoie de o Zi a Culturii ei. Viața de zi cu zi a unei țări civilizate este un exercițiu neîntrerupt al propriei culturi. Nu e nimic de celebrat în raport cu propria Cultură, în general. Sigur, se celebrează marile figuri ale culturii, marile ei creații, marile ei momente - dar Cultura ca atare, așa, cu totul, n-am mai auzit. Însă, la noi , totul e un pic altfel. Ca să ne gîndim la cultura noastră, poate că avem nevoie de o Zi dată prin lege…
Anul acesta, 15 ianuarie a picat duminica. M-am uitat în jur, pe ziare și pe la televizor, și nu am constatat să se fi produs vreo reflecție asupra culturii române, nici în genere și nici în particular. Cît despre proiectele culturale de interes național - le știm deja, nu avem nevoie de o Zi a Culturii Naționale ca să ne gîndim la ele. Vizitînd presa electronică, am constat , totuși, că, într-un fel sau altul, toată lumea a amintit de Eminescu. Dar se simte în fiecare articol dedicat poetului național un ”trebuie”, se simte gustul rece-amărui al obligației. E 15 ianuarie, trebuie să scriem ceva despre Eminescu! Ideea că, de fiecare 15 ianuarie, pomenirea lui Eminescu a devenit un exercițiu obligatoriu prin care redacțiile își dovedesc și patriotismul și nivelul cultural, mă cam enervează. Mai ales că, în fiecare 15 ianuarie, se cam rostogolesc aceleași povești despre marele poet: cum a fost cu Veronica Micle, cum a murit (de fiecare dată se evocă un complot anti-românesc care l-a răpus, ca și cum un geniu n-ar avea voie să moară bolnav, ca un oarecare), cum mai stăm cu manuscrisele de la Academie. În general, tonul este encomiastic, iar spiritul este aproape mistic. Există, desigur, și preocuparea inversă. Sînt unii isteți care vor să vorbească despre Eminescu ”altfel”. Și ies emisiuni ori texte stranii, în care excentricitatea este atît de căutată că devine stînjenitoare. Cu Eminescu, fie vorbim de parcă-i o icoană, fie de parcă ar fi un gășcar de-al nostru, cu care ne tragem de șireturi. Fie litanie, fie bătaie pe burtă (la pachet cu trasul de urechi) - nu prea putem altfel. Adevărul este că, la mai mult de 120 de ani de la moartea lui, tot nu știm bine cum să ne raportăm la Eminescu. Se simte că e ceva în neregulă și dacă facem din el un Crist român și dacă facem din el un băiat de cartier cu ceva talent…
Sigur, de Ziua Culturii Naționale, am băgat de seamă și mesajul președintelui Iohannis. Un comunicat forțat, pentru că este, și el, obligatoriu. Apă de ploaie - nu-i nimic de comentat în privința textului prezidențial.
Însă, 15 ianuarie 2017, cît a fost ea de Zi a Culturii Naționale, cultra a fost, totuși, insulară. Grosul zilei a fost ocupat de Ghiță și de Coldea. Eminescu, ziceam, ici-colo, modestuț. Reflecții despre cultura națională și problemele ei, deloc. Ghiță și Coldea, însă, abundent. N-am nimic nici cu Ghiță, nici cu Coldea, nici cu subiectul. Dar nu pot să nu remarc, trist, că regurgitarea informațiilor din acest caz (căci nu mai erau informații noi de cîteva zile, tot ce se dădea cu ”breaking news” despre cazul Ghiță - Coldea în data de 15 ianuarie erau infromații vechi de două zile, date deja de sute ori, în toate formulele editoriale posibile) a bătut orice altceva. Așadar, de ce presa noastră preferă să dea a suta oară aceeași informație Ghiță - Coldea decît să dea ceva nou, cu adevărat legat de ziua respectivă?
Înainte de orice, din lene. Munca de jurnalist, astăzi, devine o lungă adăstare în fața computerului, să vezi ce mai pică pe Internet. Vine Ghiță, ia-l! După Eminescu, cultură națională ori altele asemenea, trebuie să sapi, să știi cîte ceva, să fi în stare tu însuți să spui ceva interesant. În al doilea rînd, pentru că îți imaginezi că asta cere publicul. Doar că nu poți știi ce vrea publicul dacă nu-i dai, de-adevăratelea, să aleagă. Dacă un canal de presă ar fi decis să ofere, pe 15 ianuarie, exact atîta spațiu lui Ghiâă cît problemelor culturii naționale, poate că ar fi avut surprize în ceea ce privește audineța. și nu în ultimul rînd, pentru că nici un român nu simte Ziua Culturii Naționale. Sînt, desigur, mulți care se simt legați de Eminescu și vor să-l onoreze, cumva, de ziua lui. Dar Ziua Culturii Naționale - ce este, de fapt, asta? Așa privind lucrurile, nu se putea sărbătorire mai potrivită în 2017 pentru cultura națională decît ciclul ”dacă doriți să revedeți din programul Ghiță-Coldea”…Halal să ne fie!
Recomandările noastre
