Nici un obstacol nu-i putea împiedica de a petrece cu turmele pe aceleaş locuri, atât vara cât şi iarna, unde se obişnuiseră ei de veacuri.

Treceau cu oile prin pasurile Carpaţilor, dar de atâtea ori luau drumul, bine cunoscut, peste creerii munţilor pentru a scăpa de vama cerută, care dacă nu era mare, le făcea multe neplăceri.

Imensele turme de oi, dar şi de vite şi cai, cari treceau munţii pentru hrana îmbelşugată a câmpiilor din Ţările române, erau proprietatea Românilor ardeleni dela graniţă: Mocani, Mărgineni (din jurul Sibiului), din ţinutul Haţegului, şi al Făgăraşului, dar erau în mare măsură şi proprietatea nobililor unguri, şi ale Saşilor, care zilnic aveau interese de comerţ, cu Principatele române, izvorul de bogăţie al oraşelor săseşti. Deşi proprietarii de oi erau de neam deosebit, totuşi păstorii turmelor se alegeau exclusiv numai dintre Români.

Fără dijmă pentru visteria domnească

Până pe la 1630 păstorii ardeleni, cari îşi păşunau turmele în Ţara-Românească, nu dădeau nici-o dijmă pentru visteria domnească.

În schimb plăteau proprietarilor boieri sau mănăstirilor taxă în bani sau în natură pentru păşunatul de vară sau de iarnă luat în arendă. Taxa aceasta era în funcţiune de buna înţelegere între proprietari şi păstori şi se schimba după oameni şi locuri,

Dela 1542 avem o scrisoare a castelanului de Făgăraş D. Gerdey către Sibieni în care ne spune că el are un contract cu Domnul Terii Româneşti (Radu Paisie) ca oamenii lui pot să pască liber şi fără nici o piedică oile sale în munţi; însă păstorii Sibienilor împreună cu alţi complici i-au furat vreo 100 oi din Ţara Românească şi ce a fost în colibă au împărţit între ei şi-au mâncat.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric