Caz unic în analele Franței, Vintilă Horia a răscolit, prin momentul de fiasco literar total trăit la Paris, inclusiv lumea diasporei românești ce înflorise pe malurile Senei odată cu instalarea, la București, a regimului bolșevic. Pe atunci membru de seamă al Fundației Carol din Paris, regretatul Neagu Djuvara nota, în amintirile sale din pribegie, detalii necunoscute ale „afacerii Goncourt: „Urmăream «concursul» cu inima în dinți, cu atât mai mult cu cât Vintilă Horia, considerat favorit, trecea zilnic pe la sediul fundației. Vine momentul fatidic: tradiționalul dejun al «academicienilor Goncourt» la restaurantul Drouant… Radio, presa de seară… Premiul Goncourt atribuit lui Vintilă Horia pentru romanul Dieu este né en exil – Dumnezeu s-a născut în exil! Mare, mare bucurie printre noi toți”.

 

Ziarul comunist L’Humanité publică falsuri

Bucurie multă, inimă ruptă! „A doua zi – își amintea Djuvara -, ziarul comunist L’Humanité publica o pagină întreagă cu un curriculum vitae al lui Vintilă Horia, menționând simpatia lui pentru extrema dreaptă, faptul că fusese, sub Antonescu, atașat la Consulatul României de la Viena, deci în timpul ocupației Austriei de către naziști, în fine, și mai cu seamă, se dădea traducerea a două articole ale lui cu caracter net antisemit. Catastrofă! S-a aflat mai târziu că aceste citate erau trunchiate și trucate, deci false. Membrii Academiei Goncourt s-au întrunit peste noapte și au hotărât – caz unic în analele premiului – să i-l retragă lui Vintilă Horia, ca nevrednic, prin trecutul său, de asemenea cinste”.

 

Cioran, pledoarie fără succes

Diaspora românească s-a strâns la sfat, în încercarea de a-i determina pe membrii juriului Goncourt să-și revizuiască schimbarea. În van! „Mi-aduc aminte că l-am luat odată deoparte pe Vintilă și i-am reproșat că nu avusese curajul – care ar fi fost și dibăcie – de a-l preveni pe membrul juriului care-i prezentase candidatura și o susținuse cu cea mai mare căldură, Daniel-Rops, de trecutul său politic. Poate ar fi dezamorsat dinainte scandalul care s-a ivit. Mi-am dat seama pe urmă că nu-i plăcuse dojana mea, care poate era nedreaptă, de altfel. Așadar, s-a apucat micul nostru grup (n.r – format din Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Lucian Bădescu etc.) să redacteze o pagină de explicație, dacă nu de justificare, a opțiunilor de tinerețe ale lui Vintilă Horia, care n-ar fi trebuit luate în considerare în aprecierea unei opere litarare, mai cu seamă după douăzeci de ani. (…) Am distribuit pledoaria noastră la zeci de publicații din Paris și din toată Franța. Nici una n-a publicat-o”

 

Pro- Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet

De remarcat încă o mențiune a istoricului și fostului diplomat Neagu Djuvara: „Când ne-am mai întâlnit din când în când (n.r. – cu Vintilă Horia), m-a iritat faptul, datorat probabil și mediului în care trăia la Madrid, că rămăsese atât de sclerozat în opiniile sale politice: pro-Antonescu, pro-Franco, pro-Pinochet, pro-apartheid în Africa de Sud… Aveam încă o dată dovada că nu există nici un raport între calitatea inteligenței și bunul-simț politic”.

Legionar pur-sânge

În articolele publicate de tânărul Vintilă Horia între anii 1937 și 1941 se remarcă elogiile aduse lui Benito Mussolini, Adolf Hitler, naţional-socialismului și fascismului. A criticat constant forma de guvernare democratică și a practicat un discurs instigator la ură împotriva evreilor în timpul Holocaustului, când aceștia erau supuși persecuţiei și exterminării sistematice. După emigrarea sa în Argentina, via Italia (unde îl cunoaște pe Giovanni Papini), în 1948, Vintilă Horia a fost redactor la ziarul neolegionar „România” și colaborator al ziarului „Însemnări”, editat de Radu Ghenea, legionar și apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu.