Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Cartoane contra granit. Într-un fel straniu, istoria a ajuns să-i dea dreptate lui Henry Kissinger. Atât de hulit pentru realismul lui rece, astăzi s-a ajuns la formula pe care el o rostise fără menajamente: conflictele nu se sting prin declarații moralizatoare, ci prin înțelegeri dure, teritorii contra pace. Ucraina, după ani de sînge și de retorică, e tot acolo unde Kissinger a prevăzut că va fi – în vârtejul negocierii dintre putere și renunțare. Doar cu mai multe mii oameni morți, care au contat mai puțin decât o bucată de pământ.
Figuranți ai unui spectacol
Și totuși, dacă ar fi să ne întoarcem privirea spre Europa prezentului, spre cei șapte lideri care s-au așezat lângă Donald Trump și au fost botezați „magnifici”, impresia e alta: nu mai vedem oameni ai diplomației, ci figuranți ai unui spectacol. Kissinger scria ”Diplomacy” din măruntaiele istoriei, din camerele în care Mao și Nixon schimbau lumea. Cei de azi ar putea scrie, cel mult, manuale de supraviețuire în conferințe de presă, broșuri despre tranziția verde sau jurnale de campanie asezonate cu fotografii fotoshopate…
În timp ce ”magnificii” Europei se aflau la Casa Albă, România, se afla la ”lada de gunoi a istoriei”, abandonată, fără ca vreunul dintre ”marii politicieni” europeni sau Trump să fi remarcat că ea, țara, sau președintele ei există pe această Lume. El, matematicianul, marele președinte, oricum se afla în ”vacanță” cu echipa de filmare după el…
Cred că o ”chestiune” pe care nimeni nu are curaj să o pună răspicat: ce este de fapt un mandat public? Un privilegiu de patru–cinci ani, cu drepturi egale cu ale unui angajat de corporație, inclusiv concediu, wellness și escapade exotice? Sau o asumare totală, fără pauze, o viață consumată, fie și temporar, în întregime pentru țară?
Funcția e tratată ca un job, cu „pachet de beneficii”
Când privești un președinte filmat în vacanță, la nunți și festivaluri, într-o vreme de războaie, crize, greve și dezordine, senzația nu e una de nepotrivire, ci chiar o insultă. Sigur, legal și constituțional, președintele are dreptul să-și ia vacanță. Dar: cine l-a chemat, pe el, sau pe alți aleși ai neamului, să fie acolo – la Cotroceni, la Palatul Victoria sau în Parlament – l-a chemat tocmai pentru a rupe această distanță dintre viața personală și funcția publică. E ca un medic chirurg: nimeni nu ar accepta ca în mijlocul unei operații să spună „am nevoie de două săptămâni la mare”.
Helmut Kohl, n-a avut vacanțe în sensul modern. Nici Churchill, nici Adenauer, nici De Gaulle nu-și luau „sejururi” filmate cu regizori. Ei, când dispăreau câteva zile, dispăreau în birouri de unde reveneau cu tratate, cu planuri, cu soluții. Nu exista ideea de „președinte în vacanță” — pentru că funcția era mai mare decât omul, iar omul știa că nu e stăpân pe timp, ci datornic.
Dar lumea de azi a schimbat radical perspectiva. Funcția e tratată ca un job, cu „pachet de beneficii”, iar politicienii ca niște angajați VIP. Au consilieri de imagine care le explică: „Fiți umani, arătați-vă relaxați, poporul vrea să vadă că sunteți ca ei.” Numai că poporul nu i-a ales să fie „ca ei”. I-a ales să fie acolo unde el nu poate fi: în vârful responsabilității, mereu disponibili, mereu vigilenți.
Italia avea figuri de tragedie și de teatru
Adevărul, oricât de crunt ar fi, e că oamenii aceștia nu-și doresc cu adevărat să ardă pentru funcția lor. Vor s-o consume, nu să fie consumați de ea. Vor să guste din putere, nu să fie mistuiți de datorie. De aceea vedem „concedii prezidențiale” cu camere de filmat și muzică de fundal, ca în reality-show. E semnul că politica s-a micșorat până la măsura divertismentului.
Pe când Europa se ridica din ruine, liderii ei păreau făcuți din piatră. Adenauer, bătrânul cancelar, mergea pe străzile unei Germanii prăbușite și avea în privire nu disperarea, ci dârzenia unui om care știe că va ridica din nou țara. Kohl, cu masivitatea lui bonomă, a purtat pe umeri greutatea unei unificări istorice, riscând falimentul financiar pentru a reface demnitatea națională. Brandt, în genunchi la Varșovia, nu era un gest de PR, ci o recunoaștere reală a vinovăției și o punte spre viitor.
Italia avea figuri de tragedie și de teatru: Ciampi, Cossiga, Scalfaro – oameni care, chiar în căderile lor, păstrau mult din solemnitatea instituției. Franța ridica încă profiluri de granit: De Gaulle, titanul care a sfidat Washingtonul, Pompidou, bolnav dar vertical, Poincaré și Faure, oameni legați de ideea că statul e o coloană, un contrafort, nu un cort pliabil.
Europa părea vie, tensionată
Acești oameni vorbeau cu accente de istorie. Nu erau iubiți de toți, dar erau recunoscuți de toți. Își asumau decizii care schimbau destine, nu doar sondaje. În jurul lor Europa părea vie, tensionată, dramatică, dar demnă.
Astăzi, în loc de figuri de granit avem manechine de carton. Liderii marilor capitale europene se mișcă precum marionetele, așteptând semnalul de la Bruxelles sau Washington ca să ridice mâna sau să rostească lozinca zilei. Când vorbesc, nu se aud idei, ci ecouri: „alături de partenerii noștri”, „în cadrul valorilor comune”. Tonul lor nu e grav, ci plat. Chipul lor nu e sculptat de tragedie, ci de marketing.
Cum s-a ajuns aici? Prin ”economizarea” politicii, și lăcomie, plus neomarxism, care au transformat viziunea în contabilitate și ștergerea istoriei popoarelor. Prin neomarxizarea discursului, care a făcut din orice cuvânt un slogan. Prin frica de istorie, care a crescut generații de politicieni mediocri, fără nimic în spate, învățați că a nu greși e mai important decât a construi. Ei sunt produsul mediatizării excesive, care i-a ales nu pentru puterea ideilor, ci pentru docilitatea imaginii.
De la granit s-a trecut la carton
Rezultatul e o Europă obosită, care nu mai îndrăznește să fie. „Marea Europă culturală”, altădată a lui Goethe, Dante, Voltaire și își trimite astăzi ”reprezentanții” să citească notițe neomarxiste la Washington. În loc să producă idei, Europa acestor marionete produce adeziuni. În loc să ridice un arc al demnității, ridică o pancartă cu hashtag.
De Gaulle spunea: „Franța nu poate fi Franța fără măreție.” Astăzi, Franța, ca și mare parte a Europei pare să-și fi schimbat motto-ul: „Mai bine mică, dar obedientă.” De la granit s-a trecut la carton. Din tragedie, la talk-show. Din istorie, la breaking news.
Și poate că aceasta este adevărata dramă: nu faptul că Europa a obosit, ci că nici măcar nu-și mai dorește să fie mare.
Să ni-l imaginăm, pentru o clipă, pe Adenauer invitat astăzi la o emisiune de „analiză geopolitică”. Ar intra cu pasul lui scurt, dar apăsat, ar pune pălăria pe masă și ar începe să vorbească despre reconstrucția Germaniei. Moderatorul l-ar întrerupe imediat: „Domnule cancelar, ce părere aveți despre noul trend de pe TikTok?” Adenauer ar clipi scurt, și-ar scoate ochelarii și ar spune: „Europa se face cu muncă și sacrificiu, nu cu dansuri.” A doua zi, site-urile l-ar taxa: „Bătrânul cancelar, rupt de realitate, nu înțelege generația digitală.”
De Gaulle ar fi imposibil de digerat într-un platou modern
Kohl, cu burta lui monumentală și vocea grea, ar încerca să explice cât de complicată a fost reunificarea. Lângă el, o „analistă” cu coafura perfect fixată ar zice cu aplomb: „Da, dar ce ar fi spus Washingtonul dacă atunci existau rețele sociale? Probabil că trebuia o consultare mai largă.” Kohl ar ofta și ar întreba simplu: „Cine sunteți?” – „Specialistă în geopolitică”, ar veni răspunsul. „Și unde ați fost când s-a dărâmat Zidul?” – „La liceu… dar am citit despre asta pe Wikipedia.”
Brandt, în genunchi la Varșovia, ar fi azi invitat să explice gestul lui. „A fost un moment de recunoaștere a vinovăției istorice”, ar zice. „Da, da”, ar întrerupe un alt „expert”, „dar ați avut consultanți de imagine? Cine v-a scris scenariul? Că la noi se face focus grup înainte să plângi.” Brandt ar fi perplex, iar editorii ar tăia scena la montaj, spunând că a fost „prea lent pentru rating”.
De Gaulle ar fi imposibil de digerat într-un platou modern. Ar intra, ar privi fix camera și ar rosti: „Franța nu poate fi Franța fără măreție.” Moderatorul i-ar răspunde cu un zâmbet forțat: „Măreție? Nu e un termen cam… învechit? Mai bine spuneți ceva despre sustenabilitate și incluziune.” De Gaulle ar stinge reflectorul cu o singură privire și ar părăsi platoul, lăsând în urmă doar ecoul frazei lui…
Așa s-ar vedea astăzi contrastul: figuri de granit, aduse într-un studio de carton. În loc să li se dea spațiu pentru istorie, li se cere reacție rapidă la ”trending topics”. În loc să fie ascultați, ar fi taxați pentru lipsa de „dinamism vizual”.
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.