CARTEA SAPTAMANII: "Un gest de iubire"

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

In gulagul sovietic, canibalismul a fost o practica recunoscuta si atestata documentar.

Una dintre formele lui insa, care poate fi oricand turnata in tipar mistic, e cunoscuta cu precadere in randul istoricilor si antropologilor.

In „Manualul Gulagului”, al lui Jacques Rossi, argoticul „vaca” e definit ca acel detinut, incepator sau neexperimentat, luat in cazul unei evadari ca sa serveasca drept hrana unui alt condamnat, care joaca rolul protectorului sau initiatului.

Pornind de la aceasta practica reala si de la existenta, la fel de reala, a sectelor ruse de scopiti, adepti ai castrarii religioase, James Meek scrie un roman aburind de pasiuni omenesti si chemari divine.

Poți avea două contracte de muncă simultan? Ce spune legea și ce obligații ai

De la ce distanță te poate prinde radarul Poliției Rutiere. Detaliul pe care mulți șoferi nu îl cunosc

Scheletul osos al cartii e prin urmare faptul concret - si aici formatia de jurnalist a autorului isi spune cuvantul -, iar carnea fictionala care il imbraca e apetisanta si nelinistitoare.

Avertisment: „Un gest de iubire” (Editura Humanitas) este un roman pentru oameni curajosi, amatori de sporturi extreme indoors (adica inauntrul lor).

De la un punct incolo, ai senzatia nu ca exista un Dumnezeu la care toate personajele se raporteaza in feluri diferite, ci mai multi dumnezei ce se raporteaza la un singur personaj, care poate fi oricare dintre noi.

In catunul Iazik din pustiul Siberiei, James Meek aduna la un loc un saman cu trei ochi, o femeie care a pierdut singurul barbat de pe pamant, un caporal ceh fidel unui Imperiu care nu mai exista si unei patrii pe care n-a vazut-o niciodata, un anarhist canibal care ajunge sa manance din el insusi si o suita de dumnezei: unul de opereta, altul absent, altul al iubirii omenesti, altul cu scufie de clovn etc.

In cazul personajelor lui Meek, nu sufletul e prizonier in trup, ci invers. Din off se aude mereu ceva intre toba si puls, iar pentru amplificarea senzatiei as recomanda un CD cu Wagner pe fundal.

Chiar daca uneori se simte cam tare „schema” dostoievskiana autosubversiva din spatele povestii, romanul reuseste sa-ti puna probleme.

Pentru ca te lasa cu impresia ca ingerii si demonii sunt mult mai aproape unii de altii decat vor fi vreodata de noi. Si pentru ca te face sa te gandesti la oamenii alaturi de care calatoresti, indopandu-i, constient sau nu, ca intr-o buna zi sa fie mai gustosi.