Cele doua s-au impletit si despletit in varii feluri de-a lungul celor aproape doua decenii de „tranzitie” si ne explodeaza astazi in fata la fel de catastrofal ca si in prima clipa de libertate.

Prima tine de pactul facut de noii guvernanti ai tarii de dupa decembrie 1989 cu puterile trecutului: hidra ramificata a partidului comunist si a Securitatii. Stapanilor de ieri li s-a permis sa supravietuiasca, sa intre in politica si-n afaceri, fara nicio opreliste de natura juridica sau morala.

Nimeni n-a condamnat oficial comunismul si pe promotorii lui, nimeni nu s-a grabit sa traga la raspundere ofiterii de Securitate responsabili de teroarea din perioada comunista. Iliescu n-a vrut, Constantinescu, apoi, n-a putut, cunoasteti refrenul.

„Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu – nu intamplator vanat pana azi de securistii convertiti in capitalisti si opinion makers – a fost singura incercare din epoca de a face ceva, macar simbolic, pentru curatarea morala a climatului vietii nationale. Doar ca lichelele n-ar mai fi fost lichele dac-ar fi facut pasul inapoi, caci esenta lichelismului consta in dispretul cinic fata de semeni.

De fapt, nu de o condamnare morala era nevoie atunci, ci de legi clare si ferme care sa blocheze accesul la putere, politica si economica, al fostilor servitori ai regimului ceausist. Legea lustratiei ar fi rezolvat in buna parte problema daca ar fi fost promulgata in primii ani de dupa Revolutie, sau macar in timpul guvernarii Constantinescu, si nu azi, cand fostii  comunisti si securisti au devenit miliardari, senatori, directori de ziare si televiziuni, dispunand, deci, de arme puternice si hotarati sa-si apere scump pielea.

Incercarea recenta de a-l elimina pe presedintele tarii este consecinta directa a relei vointe si a neputintei din anii ‘90: pentru ca nimeni n-a curatat-o la timp, neghina a crescut si inabusa astazi graul in viata noastra politica. Presedintele Basescu a condamnat comunismul ca regim criminal ca urmare a raportului comisiei „Tismaneanu” si a cerut o lege a lustratiei care, alaturi de votul uninominal, sa elimine ticalosia si mizeria morala din Parlamentul Romaniei.

In ultimii ani, CNSAS si justitia au avut la randul lor cateva succese in deconspirarea fostilor colaboratori ai Securitatii si in aducerea in fata instantei a catorva personaje politice implicate in Revolutie si mineriade. Iata ce a provocat unificarea fara precedent, sub conducerea unor oameni ca Iliescu si Vadim Tudor, a fortelor politice reactionare, culminand cu coalitia rosie si cu incercarea de debarcare a presedintelui.

Oamenii fostului regim si ai Securitatii, concentrati in partidele Social Democrat, Romania Mare si Conservator au simtit din plin amenintarea si au organizat o lovitura de stat camuflata impotriva presedintelui Basescu, dejucata insa de electorat.

Ce cauta insa intre ei liberalii, pana acum cei mai ilustri reprezentanti ai opozitiei democratice anticomuniste? Cum a fost posibila monstruozitatea aliantei dintre Vadim si Tariceanu? E imposibil de raspuns la aceasta adevarata cimilitura politica daca nu luam in seama si a doua latura a „chestiunii nationale” de dupa 1989, si anume coruptia economica.

In 2007 am asistat la alianta pe baza de interese private, daunatoare natiunii, dintre vechile structuri securisto-comuniste si noul mediu de afaceri dezvoltat in haosul legislativ al anilor ‘90. In ultimele luni, ticalosia si-a dat mana cu coruptia construind patrulaterul rosu impotriva interesului national.

Caci al doilea lucru de care am fi avut nevoie imediat dupa 1989 ar fi fost eradicarea coruptiei in afaceri si crearea unei economii curate. Nici acest lucru nu s-a reusit. De vidul legislativ de dupa 1990 au profitat in primul rand vechea nomenclatura, reconvertita in clasa economica, dar si ciocoi de tip nou, capabili sa fure closca de pe oua.

Atunci, in anii ‘90, s-au pus bazele complicitatii dintre sistemul politic si cel economic, ducand la „sistemul ticalosit” de azi. Imbogatitii peste noapte, fie ei „fosti” sau „noi”, si-au creat imperii politico-economico-mediatice capabile sa infrunte si, la o adica, sa invinga institutiile statului. Presedintele Basescu a devenit, in scurta vreme, si un adversar al acestora.

De cativa ani, el militeaza pentru eliminarea influentelor economice din viata politica si din functionarea justitiei. Cativa moguli ai mediului de afaceri, ca Dinu Patriciu, au procese pe rol, si pentru ei este vital sa fie capabila clasa politica sa blocheze justitia. Exista suspiciuni ca guvernul Tariceanu este o prelungire a imperiului financiar al sus-zisului potentat, care ar fi profitat de pe urma sa si economic, si juridic intr-o cardasie de interese ilegale si neconstitutionala.

Iata secretul prezentei in tabara rosie a unui ingredient atat de exotic ca partidul liberal. Iata cheia monstruoasei aliante dintre liberali si pesedisti, dintre liberali si extremistii Romaniei Mari, dintre liberali si conservatori, adica dintre liberali si fostii lor mari dusmani. Caci pielea e mai aproape decat camasa, iar politicul e apa de trandafiri cand interesul economic si rigorile legii incep sa te arda in spinare.

Nu Iliescu, nu Vadim, nu Voiculescu sunt marii vinovati pentru nebunia politca a acestui an, ci Calin Popescu-Tariceanu, cel care a transformat partidul liberal intr-o ancilla economica si politica, aservita deopotriva lui Patriciu si lui Geoana, ceea ce e un pic prea mult chiar si intr-o tara interesanta ca a noastra.