Un editorial pentru Causeur al lui Christophe Lemardelé, doctor în istoria religiilor și cercetător în domeniul istoriei antice și al antropoliei religiei.

Nu se mai vorbește despre „științe”, ci despre „Știința”, dovadă că asistăm la o zeificare în curs.

Dat fiind că apariția unui virus contagios în Franța, dar nu mortal pentru marea majoritate a bolnavilor, presupunea luarea unor măsuri sanitare simple și eficiente, s-a vorbit enorm și mai presus de orice despre cercetări, teste clinice și studii de toate felurile.

Puterea executivă, bazându-se pe un consiliu științific numit de urgență, a emis două decrete care nu au mai permis medicilor să administreze un tratament precoce, implicând un antiviral cunoscut (Plaquenil) și un antibiotic banal (Azitromicina), exclusiv pe motivul că acesta nu și-ar fi dovedit eficiența științifică împotriva noului virus.

Experții medicali justificau această decizie pripită și autoritară vorbind despre experimente științifice cu grupuri martor, placebo, studii aleatoare, fără a realiza lipsa lor de decență: nu era vorba decât de a îngriji mai bine niște pacienți cu niște medicamente cunoscute.

Obsesia unei vindecări imediate și totale, combinată cu principiul unei precauții împinse la extrem, a dus la recuzarea rezultatelor observaționale ale IHU (Institutul Clinic Universitar) de boli infecțioase Marsilia, condus de profesorul Didier Raoult, asimilându-le în mod eronat unor teste clinice, cu unicul scop de a invalida tratamentul.

Bolnavul era abandonat și nu îi mai rămânea decât să se „roage” ca sistemul său imunitar să facă față la atacul viral.

În timpul acestei crize, a existat și rolul jucat de profeții-statisticieni – în special britanicul Neil Fergusson –  în cercetările știinșifice actuale, deosebit de semnificative în studiul schimbărilor climatice, până la punctul de a stabili diverse scenarii, mai mult sau mai puțin apocaliptice.

O variabilă științifică, totuși de neocolit, pare să fi fost neglijată pentru a înfrunta cu seninătate și mai eficient o epidemie de acest fel, care atinge mai cu seamă persoanele vârstnice: variabila demografică.

Deoarece această criză ține în special de slăbiciunea demografică a țărilor noastre. Să nu se supere președintele Macron, care, la începutul mandatului său, îi mustrase pe studenții burkinezi pentru natalitatea prea mare a țării lor, dar Africa este un continent bine înarmat împotriva acestui tip de maladie, una pesta ala benignă pentru ea: locuitorii săi au un sistem imunitar robust și, mai ales, sunt tineri, în timp ce Europa este din ce în ce mai bătrână.

Explozia demografică a populației mondiale, care a debutat în Europa în secolul XIX și care se va încheia în secolul XXI cu Africa, nu este rezultatul unei sporiri a natalității, ci al unei scăderi a mortalității, în special infantile.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE