Are un ceva pe care nu-l poți defini, un vino-ncoa de factură ireproșabilă. Ion Besoiu a împlinit 84 de ani și are harul de a te vindeca sufl etește dacă îi stai în apropiere, pentru că vocea sa e ca un balsam

Când pășește pe scenă simți că-ți deschide ospitalier ușa casei sale, care coincide, întâmplător sau nu, cu cea a inimii. Un artist de excepție, neatent parcă la propriul farmec, un gentleman desăvârșit, un om cum rar mai reușești să descoperi în lumea aceasta ce și-a scuturat crengile de valori și acum așteaptă parcă să vină primăvara, doar-doar apar altele. De la tatăl său a moștenit talentul de a povesti și tot de la acesta iubirea de pământ românesc. Ion Besoiu ar putea vorbi ani buni despre Ardealul în care a venit pe lume. Nu, nu mai este recunoscut pe stradă ca pe vremea, când juca în „Toate pânzele sus”, dar acest lucru se întâmplă totuși. Mai rar, dar se întâmplă. A fost poftit la Teatrul Nottara de către regizoarea Alice Barb, să interpreteze un rol în spectacolul pe care aceasta l-a montat cu piesa lui Teodor Mazilu, «Mobilă și durere».

Ofertă tentantă

I s-a părut oferta foarte plăcută, „pentru că este o regizoare interesantă și are ceva în mintea și sufletul ei pentru acest spectacol. Și pentru Mazilu, dar și pentru că mă reîntâlnesc cu un prieten vechi pe scenă, Alexandru Repan. Fericit, de asemenea, că am alături actori tineri precum Ada Navrot, Catrinel Dumitrescu, cu care am jucat într-un film, dar în teatru niciodată, cu Dani Popescu. Mă bucur că sunt încă în atenția oamenilor ca actor. Deși am o vârstă înaintată, am încă putere să muncesc”, mărturisește actorul.

Gustul maselor trebuie cultivat

Cuceritor, blând, dar autoritar, astfel se înfățișează actorul când îl abordezi, fie că vrei să-l rogi să-ți acorde un interviu, fie că îndrăznești la o îmbrățișare sau un autograf după spectacol. A jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu aproape 16 ani, apoi la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” din Capitală, unde a fost timp de 12 ani director, și are peste 100 de filme la activ. Vorbind despre campania ziarului nostru „Cultura, încotro?”, Ion Besoiu îmi atrage atența că a spune că publicul cere este o prostie. „Noi trebuie să creăm gustul maselor. Am să reiterez ideea mea fixă că treaba asta cu ratingul și cu publicul cere mi se pare o gogoriță. Noi trebuie să formăm gustul publicului. Artiștii, ziariștii, scriitorii, psihologii și așa mai departe. De unde chestia asta cu faptul că țăranul cere să vadă Van Gogh? Păi, arată-i întâi, explică-i întâi. Am ținut câteva cursuri despre gustul publicului și rolul celor care ar trebui să îndrume gustul acesta prin cultură, prin pregătire. A fost o perioadă când se făcea dreptate în ziar, acum se face justiție la televizor. Ne amestecăm toți în ciorbele în care nu ne pricepem”.

„Comunismul a reușit să distrugă vatra satului”

Faptul că încă joacă îi dă senzația că este util la cei 84 de ani. Decât să ruginească, mai bine activează. E de principul că vinul bun e acela care se învechește. „Depinde deci de cum te învechești. Totul e să nu te oțetești. Depinde și de butoi, de mediu”, spune Ion Besoiu. „Mă bucur de bogăția aceasta numită prietenie, căci a avea prieteni este cel mai important lucru. Important este să ai și dușmani, că nu ai trăit degeaba”.

Evenimentul zilei: -Cum se împacă meseria cu prietenia?

Ion Besoiu:- Cred că bine, atât timp cât există dragoste. Cum spune latinul: „Dacă vrei să fii iubit, iubește!“. Eu i-am iubit pe colegii mei, iar ei mi-au răspuns cu aceeași iubire, fiind oameni de calitate. Asta ne-a asociat. Uneori am avut aceleași idealuri. Am gândit la fel și ne-au legat țeluri comune. Dacă mă refer la prietenii din profesia mea. Ceilalți care mi-au stat alături, și îmi stau alături, au fost oameni care m-au înțeles și pe care i-am înțeles, m-au ajutat, eu la fel, dar după puterile mele.

- Ați avut o copilărie în comuniune cu natura, aproape de credință.

- Da, aşa este. Şi fără credință nu se poate nimic, să ştii. Viața noastră, cum zice Lucian Blaga, s-a născut la sat. Oamenii mergeau la biserică în satele lor în număr mare, mai ales de sărbători, de Crăciun, de Paști, de hramuri importante. Mergeau și duminicile. Tineretul s-a cam îndepărtat de biserică, ceea ce nu este benefic pentru o nație. S-a îndepărtat de credința în Dumnezeu, de ceea ce Hristos ne-a învățat, și asta este o mare pierdere pentru un popor. Să luptăm să ne păstrăm și credința noastră națională, și credința religioasă, și credința familială, și credința de iubire în aproapele nostru. Credința noastră de bine. Să ne păstrăm o direcție pe această coordonată a devenirii noastre în bine care se numește credința în Dumnezeu. Fără ea ce neam face. Este o speranță.

- Unde duce această îndepărtare de la rădăcini?

- Îndepărtarea de la rădăcini, de la pământ, este un lucru foarte trist. Noi suntem un popor talentat în agricultură și în creșterea animalelor. Comunismul a reușit să distrugă vatra satului românesc, din păcate. I-a adus pe țărani la oraș unde, iată, sunt șomeri. Sunt rupți, ca o floare pe care ai luat-o din pământul ei și ai adus-o în alt pământ nefertil. Sigur că primul lucru pe care l-au învățat, intrând în anonimatul acesta urban, a fost să hulească, să înjure, să nu respecte munca și efortul continuu. Eu sunt un om al vetrei românești. Noi, românii, avem o mitologie blândă, a oamenilor simpli, dar cu credință nestrămutată în bine, în pildele lui Hristos. Ştiu că viitorul aparține și acestei tehnici extraordinare, dar nu știu cât e de benefică tăblița electronică pe care o manevrează copiii de 4 sau 5 ani, dar știu cu siguranță că ne îndepărtăm de suflet, de umanism. Tinerii au aplicație deosebită pentru electronică, e foarte bine, românii au și talent la treaba asta. Dar au lăsat deoparte umanismul care degajă din studierea literaturii, a filosofiei.

- Chiar voiam să întreb despre cât de mult contează promovarea culturii, în condițiile în care ea încă există?

- Există, dar oamenii sunt orbi şi surzi. Lectura este necesară sufletului nostru. Îndepărtându- ne de lucrurile acestea ne putem înrăi. Țara aceasta pe care o admirăm toți, Statele Unite ale Americii, este ea plină de tehnică, dar și de religiozitate. Sunt localități întregi unde a nu te duce duminica la biserică este ceva rușinos pentru comunitate. Nu înseamnă că tehnica trebuie să îndepărteze pe om de credința lui în Dumnezeu, pentru că și cel care a inventat computerul l-a inventat pentru că i-a dat Dumnezeu harul acesta.

- Ați trecut prin vicisitudinile celui de-al Doilea Război Mondial.

- Draga mea, nu vreau sămi aduc aminte. A fost cumplit, de bombardamente naveai cum să te aperi. Am cărat răniți la Spitalul Militar cu targa, am văzut oameni amputați, am văzut sânge. Vreau să îi sfătuiesc pe cititorii voştri să încerce să-i facă fericiți pe cei din jur şi să creadă în dragoste, pentru că nimic altceva nu există.

- Chiar sunteți printre ultimii mohicani?

- Aşa simt. Mai suntem puțini, dar e bine că suntem. Iubesc viața, iubesc ce fac la teatru, încă joc, mă îngrijorează, însă, faptul că o doamnă s-a ridicat de pe scaun şi mi-a oferit scaunul, ceea ce este cumplit. Înseamnă că sunt foarte bătrân. Dar am marea bucurie că sunt bunic, am doi nepoți gemeni care mă fac fericit.