Contele de Saint Germain: „Eu nu ştiu în ce lume trăieşte, exact, acest eşuat.

După primul naufragiu, te mulţumeşti cu orice fel de uscat. Înec să nu fie!

După mai multe naufragii care nu ţi-au venit de hac începi sa crezi că ai soartă, că vreun înger te protejează, oricât de prost (navigator) ai fi. Îţi  zici că până la urmă te trage EL la suprafaţă, şi, atunci, te sui pe tot felul de coji de nucă, doar doar îţi vei descoperi America orgoliilor tale. Şi de fiecare dată insula eşuării se dovedeşte mai mică, mai stearpă, mai derizorie, iar tu mai pierzi ceva şi din puţinul care fuseseşi. Este cazul acestui… Dobinson, intrat la apă, din care doar gura (de canal) a mai rămas să „comunice” duhori.

Prin formaţie, CTP este inginer. La revoluţie s-a lăsat. Nu dădea perspective.

Scriitor suna mai bine. A încercat. Prea dependent de talent fiind însă acest job, şi prea condiţionat de tiraje, a zis pas!

De ce nu ziarist? Notorietate satisfăcătoare, dar concurenţă sălbatecă şi mult recul în mâna cu stiloul. Expunere la tendinită, cu reflexii în cerebel. A aruncat prosopul, bravând că e scârbit de o lume cu atâta violenţă şi fiere.

Apoi filmolog. Select, elitist, cât de cât, finesse. Audienţă însă de doi bani şi ego prigonit. Penumbră, tenebre, întuneric – prea multă estompare pentru cineva înnebunit să apară cu contururi nete şi abrupte.

Şi, la urmă,  comentator de tenis! Sportul alb. Magia pugilatului fără contact. Exact ce-i plăcea: să dea ca sălbatecul, fără să încasese. A încercat să se caţere pe gloria Simonei Halep, dar şi aici a nimerit pe nisipuri mişcătoare. Cu cât analiza, cu atât se scufunda. Căci împroşcatul cu flegmă verde nu funcţionează împotriva succesului. Ţi se întoarce flegma-n mufă instant, cum s-a şi întâmplat.

Omul ăsta a ratat tot ce a încercat. De-asta nu s-a putut dedica unui drum. Pentru că singura lui vocaţie a fost ura. Iar ura acţionează ca un bumerang.

Recent i-a căşunat pe Cristi Puiu.

Cristi Puiu e, cum cititorii mei desigur ştiu, un mare regizor român de film. Încă în viaţă, din fericire, prelungind linia de glorie naţională punctată de defuncţii Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie.

Te-ai fi aşteptat ca filmologul şi cinefilul CTP dacă nu să se plece, măcar să amuţească în faţa unui astfel de contemporan candidat la un loc în panteonul cinematografiei româneşti.

Aiurea!

Borhotul a fost mai puternic. A trebuit să irupă cu stropi, hrană pentru animalele din ferma eşuatului.

Cu masca pe figură să cităm, deci, din întreţinutul săptămânal al DIGI24:

“Dânsul (dl. Puiu, n.a.) a făcut o măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul. Dacă n-aș lua în considerare această posibilitate, ar trebui să îl consider pe dl. Puiu, pe distinsul regizor Cristi Puiu, de-a dreptul idiot! …Ar trebui acum să mai adaug un calificativ lângă cel de „idiot”,[…] Ar trebui să alătur și calificativul „nesimțit” la ceea ce a făcut dl. Puiu”.

Ce l-a filoxerat într-atât pe CTP?

Faptul că domnul Cristi Puiu, spre deosebire de el, aspirantul neîmplinit în filmologie ca şi în toate celelalte, a avut curajul să fie un om liber. Să spună ce crede, chiar dacă întru supărarea puterii vremelnice.”

continuare AICI