Într-o duminică din februarie 2012, pe la unu după-amiaza, tocmai plecasem spre casă cu taxiul de la Shorley, o crâșmă vestită din Regie. Mai aveam în buzunar doar 120 lei. Cam zece lei costa taxiul până la mine, la Obor. Pe vremea aia, podul Basarab era în construcție așa că drumul spre Lizeanu, unde urma să ajung, trecea fix prin centru, pe la Ateneu. Și, cum stăteam io la semafor, cu Palatul Regal la tribord, mi se năzărăște să fac o nefăcută. Mi-am zis să dau niște „mâini” la BlackJack, că de când mă lăsase nevasta dădusem în gambling, să omor timpu’. Așa că mă debarc din taxi și o iau în pasul ștrengarului spre „Groapă”. Adică spre cazinoul live care era, pe atunci, în fostul night-club de la subsolul hotelului Hilton Athenee Palace. Nu-mi făceam probleme că o să-mi pierd banii. A doua zi, luni, urma să-mi intre pe card salariu’, așa că și cu suta aia de lei, și fără ea, cam tot aia era.

Bulanul și „stricătorii”

Well, mă bag în „Groapă”, mă așez la masa mea favorită, pun banii pe masă și primesc de la dealer zece fise de zece lei. Miza minimă era de 20 de lei pe „boxă”. Prin urmare aveam exact de cinci pariuri minime. Cam o oră a fost o chestie de: „na-ți-o ție, dă-mi-o mie”, până a căzut curentul și am stat pe lumină de avarie fo 30 de minute. Eh, și, de atunci, a început carnavalul. Până pe la opt seara aveam pe masă jetoane în valoare de o sută de milioane de lei vechi. Câștigasem de o sută de ori cu cât intrasem la masă. Se strânseseră în jurul meu toți boșii cazinoului. Mi-au băgat în coaste și doi „stricători”, unii care joacă de așa manieră ca să nu-ți intre cărțile cum trebuie. Și io tot îi ardeam, că aveam bulan.

Cercei pentru femei

L-am sunat pe un amic, fost coleg, cu care aveam o convenție. Anume, că, dacă câștigam consistent, să vină să mă extragă din cazinou cât eram pe plus. Și-l sun. Îi spun că am 100 de milioane profit. Nu-ș cum a făcut ăla, da’ în cinșpe minute a ajuns din Ghencea la Hilton. Da’, până să  coboare în „Groapă”, io mai agonisisem încă patruj de milioane. Pariam agresiv, că aveam cu ce, câte 500 de lei noi pe „bet”, făceam „split” și dublam miza pe fiecare pariu în parte. Și-mi intrau lovelele ca la balamuc. Păstrez patruj de milioane și-i dau restul jetoanelor să-mi facă „cash-out”, la casierie, adică să mi le schimbe în bani lichizi. Până să se întoarcă, mai luasem fo zece „bulioane”, pe care i le-am dat lui. I-am zis: „Uite, 500 de lei pentru nevastă-ta, să-i iei cercei, și încă 500 pentru amanta ta, tot pentru cercei”. Că venise și cu o gagică. I-a luat. Numai că pe mine nu putea să mă extragă de la masă. Într-un final, a reușit. M-a luat pe sus și am ieșit din cazinou, ca șmecheru’, cu o cărămidă de bani, la propriu.

I’m just a gigolo

Ce mai țiu minte, mafrends, e că împreună cu amicu’ meu am ajuns la un restaurant italienesc dichisit, unde am acostat că iubita lui, o basarabeancă de 21 de ani, îmi zisese că nu mâncase în viața ei creveți, caracatiță, calamar și alte fructe de mare. Așa că, precum un lord ce mi se întâmplă să fiu când am cu ce, am descins imperial și am comandat tot ce i-a dorit pipota gagicii. Și, cum eram oricum matol rangă, am fost susținut de subțiori de pretenu’ respectiv și de moldoveancă, să nu-mi rup ceva, că era un polei sticlă pe jos, și am fost dus acasă în timp ce cântam melodia lu’ Louis Prima:

„I’m just a gigolo
That everybody knows
The people know the part I’m playing.

You paid for every dance
Selling each romance
Every night from heart betraying.

Now there will come a day
Youth will pave away
Then what will it be about me, baby?

When the end comes I know
There will just another gigolo
And life goes on without me”.

Route 66

Dimineață, când m-am trezit, mi-am făcut monetarul. Aveam pe noptieră peste 160 de milioane de lei vechi. Adică peste 4000 de euro. Acu’, ce să fac cu ei? Aveam io o dambla, să fac celebrul „Route 66”, din Chicago la Los Angeles. Drum de cam trei săptămâni, ca să-nțelegi ceva din experiență. Da’ îmi trebuia un partener care să întrunească patru condiții: să aibă bani, timp, carnet de șofer – că io n-am decât de marinar, și ăla expirat din 2000 – și viză de USA. Băbăiețișifete, n-am găsit neam unu’ valabil. Am ajuns să-l întreb și pe Claudiu Șerban, pe vremea aia șef peste companie, dacă nu vrea să facem chestia asta togheter. Și mi-a zis: „Bă, Mihnea, bani se presupune că am, carnet la fel, viză de State am în pașaport, da’ trei săptămâni n-am nici dacă vreau să mă-nsor!”. Nici el nu s-a însurat, nici io n-am făcut, până acu’„Route 66”. Am dat, conștiincios, toți banii înapoi, în fo trei luni. Da’ la cazinouri diferite.

De fo cinci ani, mai merg la cazinou, la un BlackJack ritual, doar o dată pe an, toamna, în noiembrie, noaptea, și e musai să plouă. Am câștigat doar de două ori. În celelalte dăți mi-am lăsat salariul acolo.

În concluzie, nu sunt cel mai bun exemplu de predat în școlile de jurnalism.