HUNEDOARA. Biserica de la Sântămărie Orlea este singura din ţară cu un ansamblu aproape intact de pictură murală medievală.

În centrul satului Sântămărie Orlea, aflat pe marginea DN 66, care trece prin Ţara Haţegului, este imposibil să nu fii surprins de conturul uşor agresiv al unei biserici care îmbină elemente de stil romanic cu elemente gotice.

Dacă faci abstracţie de tot ce e în jurul ei - clădiri sărăcăcioa se, drumuri proaste şi oameni ocupaţi cu ale lor, ai impresia că te afli într-o zonă turistică din Vestul Europei. Dacă încerci să intri în edificiul religios, te împiedici de uşa veche din lemn, pe care tronează un lacăt galben, chinezesc, şi un afiş din care reiese că la numărul 134 se găseşte cheia. Proprietarul nu este acasă, aşa că trebuie să ai noroc să te vadă descumpănit vreun vecin, să ia el cheia de la „locul ştiut” şi să-ţi deschidă uşa. Orga, încă funcţională

Pereţii de la intrare şi arcadele pe stil gotic de la intrarea în nava bisericii te cuceresc prin imperfecţiunile lor. Băncile frumos ordonate şi prea puţin prăfuite dau însă semn că biserica nu e chiar părăsită. Aproape de intrare e şi o masă pe care sunt aşezate câteva vederi, de 5 lei bucata, şi un album despre bisericile din Ţara Haţegului, la un preţ de 30 de lei. Poţi să laşi banii pe masă, ori să-i pui la cutia milei, prinsă de un stâlp.   La celălalt capăt al navei bisericii se află o orgă veche, care funcţionează şi acum, fără să falseze. În apropierea ei stă sprijinit de un perete, sculptat în piatră, blazonul familiei nobiliare Ken deffy sau a Cândeştilor - cum o numesc acei istorici convinşi că neamul nobililor care a stăpânit peste Retezat şi Ţara Haţegului are origini româneşti, nu maghiare.

Dacă îţi ridici apoi privirea pe scenele pictate cu vreo 600 de ani în urmă, mare lucru nu înţelegi, pentru că bucăţi întregi din pictura murală nu mai există, iar porţiunile rămase s-au de gradat considerabil. Totuşi, pe por ţiunea inferioară a peretelui din stânga intrării vezi scene din viaţa Fecioarei Maria şi, mai sus, Răstignirea.

Lăcaş pentru trei culte

Biserica a fost ridicată în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea, când lăcaşul a aparţinut credincioşilor catolici. Apoi, pentru scurt timp, a fost folosit de ortodocşi, iar mai târziu a intrat în proprietatea credincioşilor reformaţi. În sat mai sunt azi doar două familii reformate, aşa că slujbe în biserică se mai fac doar atunci când o solicită grupuri mari de turişti.

Profesorul Adrian Andrei Rusu, arheolog şi istoric al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca, spune că biserica de la Sântămărie Orlea este unică în special datorită frescelor sale, datate la 1311.

„Biserica de la Sântămărie Orlea este singurul loc din România în care mai există un ansamblu de pictură murală medievală rămas aproape întreg. Ea s-a păstrat într-o formă extrem de apropiată de cea originală, nu a fost întinată cu kitsch-uri, aşa că are o însemnătate cu totul specială din punct de vedere architectural şi istoric”, explică profesorul. PENURIE

„E vorba de milioane de lei pentru renovare, e peste puterile noastre”

Preotul locului, Bodis Miklos, spune că biserica de la Sântămărie Orlea a intrat cu adevărat în atenţia turiştilor doar de vreo patru ani, după ce Administraţia Parcului Naţional Retezat a realizat un film de prezentare a zonei. Anul trecut, aproximativ 5.000 de turişti au vizitat biserica, dintre care jumătate străini, majoritatea maghiari. Deşi este un monument istoric de primă categorie, nu se percepe o taxă de vizitare, aşa că bănuţii vin doar din vânzarea celor câteva vederi şi din ce mai lasă turiştii în cutia milei. Aşa se face că lucrări ample de restaurare nu s-au mai făcut din 1874, când Comisia Monumentelor de la Budapesta decidea finanţarea reabilitării ei. „Anul trecut am făcut rost cum am putut de 70.000 de lei şi am înlocuit acoperişul de azbociment cu unul de şindrilă. Pentru interior nu avem bani. E vorba de milioane de lei, e peste puterile noastre. Doar dacă se implică Ministerul Culturii se poate face ceva, dar, din câte am înţeles, în zonă nu sunt bani pentru cercetări arheologice ample, ce să mai vorbim de restaurări costisitoare”, adaugă preotul Bodis Miklos.