EVZ Special
Bijuteria uitată a Banatului. Satul șvabilor, cu ferestre „bârfitoare”, readus la viață de noii gospodari
Sursa foto: Facebook/Altringen
Din cuprinsul articolului
Plecați din locurile lor de baștină, de-a lungul Dunării, coloniștii germani au pornit spre Banat în a doua jumătate a secolului XVIII, atrași de promisiunea Coroanei de pământuri bogate. Aici au întemeiat localități prospere, și-au clădit gospodării trainice, au lucrat pământul, au crescut animale și au prelucrat lemnul generos al pădurilor din zonă.
În 1771, generalul Johann Altringen a adus coloniști germani în mica așezare Rokasicza (Rocășița), menționată în documente încă din 1463 sub numele Rekas, cu populație româno-sârbă, ocupată anterior de otomani. Altringen a mutat populația băștinașă în satele din jur pentru a le face loc coloniștilor, iar satul a purtat numele său: Altringen. Alături, a întemeiat Charlottenburg, „satul Charlottei”, unic în România prin forma sa rotundă, asemănătoare unui inel dăruit soției.
Altringen, satul șvabilor și tradițiile aduse
Între 1771 și 1772, Altringen a devenit un sat al șvabilor, care au adus cu ei tradiții, obiceiuri, meșteșuguri și meserii. Această comunitate a prosperat timp de peste 200 de ani, până când majoritatea s-au întors în Germania. Casele lor tradiționale au rămas pustii, constituind o adevărată comoară pentru românii din alte regiuni care au ajuns în Banat după naționalizarea postbelică și după 1990.
Dacă în 1900 aici trăiau 217 persoane, majoritatea șvabi, astăzi Altringen nu mai are niciun locuitor german. Din fosta biserică a rămas doar clopotnița, iar școala a dispărut. În schimb, aproximativ 30 de locuitori veniți din oraș au descoperit frumusețea satului și și-au făcut case de vacanță în fostele gospodării ale șvabilor.
„Rânduiala șvabilor a dispărut după 1990. Veneticii postbelici au devastat casele”
Sursa foto: Facebook/Altringen
Ștefan Lazăr, președintele Asociației „Johann Scharnel” din Altringen, s-a mutat aici din Timișoara și s-a încăpățânat să conserve cât mai mult din amintirile și specificul locului. Cu sprijinul Asociației Acasă în Banat, a renovat mai multe case cu „ferestre bârfitoare”, decorate cu motive florale și stâlpi sculptați, care odinioară susțineau prispele interioare.
El a povestit pentru Agerpres că rânduiala șvabilor a dispărut după 1990: „Veneticii postbelici au devastat casele. Mulți treceau prin podurile și grădinile vecinilor, transformându-le în străzi comune”. La sosirea familiei sale, în sat erau doar 17 locuitori permanenți, majoritatea români, iar doar o singură casă mai aparținea foștilor șvabi, vizitată vara de proprietari veniți din Germania.
Declinul după al Doilea Război Mondial
După Al Doilea Război Mondial, satele șvăbești din Banat au început să se rărească din cauza deportărilor. „Primul șoc a fost pentru populația șvabă, care s-a simțit trădată. Mulți au fost deportați în Rusia sau în Bărăgan și nu s-au mai întors. Cei rămași și-au găsit gospodăriile ocupate, li s-au luat animale și terenuri redistribuite altora. Mulți și-au cumpărat libertatea și au plecat în Germania, alții au migrat către Timișoara, Arad sau Hunedoara, unde meseriile lor le asigurau loc de muncă”, explică Lazăr.
Biserica de lemn și tradițiile pierdute
Altringen mai avea odinioară o prăvălie și o biserică de lemn, acum dispărute. Frumosul obicei de Kirchwei, sărbătorit în luna octombrie, a dispărut odată cu plecarea șvabilor. Biserica a ars, iar satul a rămas doar cu clopotnița, prima ridicată în zonă. Ulterior au apărut alte clopotnițe în satele vecine pentru comunitatea ortodoxă. Credincioșii mergeau la slujbe în satele apropiate, Bogda sau Charlottenburg.
Noi sărbători, pentru întoarcerea orășenilor
Astăzi, Altringen testează dacă orășenii sunt dispuși să devină gospodari și să se ocupe de casele lor. Lazăr a instituit noi sărbători pentru comunitate și copii: pe 1 Decembrie în curtea fostei școli (actual centru comunitar) și festivalul leurdei în ultima duminică din martie. „Aici nu există locuri de muncă. Cei care s-au stabilit depind de firme din oraș. Doi copii fac naveta la Timișoara pentru gimnaziu”, spune el.
Prin inițiativa sa, casele șvăbești, multe în ruină, au fost reparate și zugrăvite, iar ornamentele identitare au fost restaurate de artiști locali. Totul s-a realizat prin voluntariat, în cadrul proiectului „Color the Village/Colorează satul”.
Tradițiile șvabilor s-au pierdut, dar pădurile au rămas
Altringen. Sursa foto: Facebook/Altringen
Lazăr spune: „Nouă, românilor, ne place să admirăm satele din străinătate. Vrem să arătăm că și aici poate fi frumos. Tradițiile șvabilor s-au pierdut, dar pădurile sunt pline de leurdă, iar festivalul nostru aduce oamenii împreună. Generația de copii crește cu tradiții și va reveni cu plăcere. Portul popular nu mai există, dar încurajăm un port eclectic, reprezentativ pentru comunitatea noastră”.
Puținii șvabi rămași în județ participă la evenimente precum German Fest în Timișoara, regăsindu-și prieteni și amintiri. Dietmar Weiss, membru al comunității germane din Banat, rememorează: „Șvabii și sașii au plecat după deportări. Casele lor erau ocupate și redobândirea a fost dificilă.
Exemple precum Altringen arată cum satele au fost aproape pustii, iar cei rămași au căutat noi orientări, inclusiv turistice. Mulți au avut succes în Germania, deschizând afaceri, devenind profesori, medici sau artiști.” Astăzi, satul de pe valea Bega Veche, la poalele Munților Timișului, rămâne o oază de liniște și frumusețe, unde orășenii descoperă viața tihnită a satului bănățean și patrimoniul lăsat de șvabi.
