Din cuprinsul articolului
Din momentul în care am aflat despre existența poetului Walter Johrend am început să fiu atent la vocea ”de platou” a prompteristelor care, ca Făt-frumos, s-au dat peste cap și au devenit ba ”anchor”, ba chiar, - culmea -, moderatoare de talk show de prime time, dar mai ales la vocea celeor din politică, ajunse din ONG-urile lui Soros, via USR, direct invitate - codobaturi agresive -, în platourile tv, ba chiar, ca și acum, în fruntea ministerelor.
Behemoth la M.A.E. Țara ca o mireasă beată
Walter Jorend - poet bistrițean (născut în 1942 la Sâniacob, refugiat în Reich și readus apoi în Ardeal de Armata Roșie, stabilit la Arcalia până în 1955), a cultivat întotdeauna un lirism paradoxal, cu gust de ironie și sarcasm subtil. În volumul ”Confesiuni bipolare” el scria că „vocile cele mai frumoase le au femeile urâte”.
Nu era o afirmație sociologică, ci o imagine poetică dură, menită să zgârie. În viziunea lui, femeile frumoase „ciripesc” superficial, ca păsările pe gard, în timp ce cele urâte au în adâncul lor o voce de flaut mozartian. Este o metaforă crudă, dar sugestivă: frumusețea vizibilă se dovedește adesea stridentă, în vreme ce urâțenia ascunde armonie.
La Mircea Dinescu, registrul se schimbă. El scrie despre „farmecul nebun” al femeii urâte, despre candoarea cu care îmbătrânește firesc. În versurile lui, paradoxul nu e sardonic, ci tandru: „mai expresive decît supărarea frumoaselor ce-mbătrînesc urît, femeile urîte au candoarea de-a îmbătrîni firesc în absolut.”
La el, femeia lipsită de frumusețe clasică nu mai are nevoie de compensații – e autentică, vie, curată de vanități. Susan Sontag – criticul, eseista, romanciera – confirmă acest paradox în viața reală. Departe de tiparul hollywoodian, Sontag fascina prin forța gândirii și magnetismul vocii intelectuale.
O numeau dificilă, aspră, neatrăgătoare; dar cînd vorbea despre fotografie, război sau boală, avea forța unei simfonii. Dacă Johrend ar fi ascultat-o, ar fi zis că e un flaut mozartian; dacă Dinescu ar fi cunoscut-o, ar fi recunoscut în ea acea „firesc absolut” al urâtului. La Sontag, frumusețea nu era de carne, ci de idee, iar farmecul nu stătea în chip, ci în inteligență.
Pe vremuri, femeia urâtă avea o noblețe secretă
Din aceste trei oglinzi – Johrend, Dinescu, Sontag – învățăm că farmecul nu e apanajul frumuseții convenționale. Uneori, chiar urâtul ascunde vocea cea mai limpede, candoarea cea mai autentică, magnetismul cel mai durabil.
Totuși, gramul de dezamăgire nu s-a lăsat așteptat. Din câte am auzit, în rarele momente când apare la tv, dna Țoiu nu are nici măcar o voce frumosă…
Pe vremuri, femeia urâtă avea o noblețe secretă: tăcea, iubea cu discreție, gătea cu inimă, se făcea prietenă de drum lung și în nopțile de nesomn putea să-ți murmure un adevăr mai adânc decât toate florile retoricii. Johrend îi dădea o voce de flaut, Dinescu o ridica în vers ca pe o icoană neșlefuită, iar Susan Sontag arăta lumii întregi că o minte incandescentă poate răscoli mai mult decât un chip de revistă.
Acum, femeia fără voce, a ajuns, culmea, tocmai în diplomație. Și nu un biet consul, ci chiar ministru al afacerilor externe! Dan Andronic spune bine:”Din păcate pentru ministra de Externe, la finalul mandatului nu va putea glumi precum Talleyrand: „Se spune despre mine ori prea de bine, ori prea de rău. Mă bucur de onorurile exagerării.” Despre Oana Țoiu se va spune nimic. Fără nici o exagerare."
Diplomația, în vremurile ei de aur, era o artă a tăcerii și a gesturilor.
În sala lui Gunther din Worms, cavalerii lăsau armele la intrare și intrau cu sufletul încordat, știind că o cupă de vin putea decide mai mult decât o mie de sulițe. Acolo, un banchet nu era doar ospăț, ci tratat, iar ospitalitatea devenea armă politică. Gunther, prin înțelepciunea lui, a reușit să înlocuiască războiul cu ospitalitatea, și asta a rămas un exemplu în cronici: diplomația ca subtilitate, ca artă de a stăpâni violența prin bună-cuviință.
Acum, după o mie de ani, în sala Ministerului de Externe de la București, nu mai găsești regi, nici soli, nici cuvinte cântărite. Vezi o femeie fără voce de privighetoare, - cea care conduce ministerul, iar în jurul dsale un cor de menestreli moderni, fiecare cu laptopul în loc de liră, fiecare cu un raport în loc de cântec. Funky Citizens bat tamburina granturilor, Expert Forum suflă în naiul reformei, Code4Romania zdrăngăne la cobza digitală, Atlantic Council trântește toba mare ca să răsune până la Washington, iar Salvați Copiii adaugă refrenul dulceag despre „drepturi fundamentale”.
În loc de tratate, ai PDF-uri. În loc de clauze de securitate, ai „bune practici” și „incluziune participativă”.
Și atunci, cine conduce politica externă a României?
Ministeriatul de la Externe al dnei Țoiu este însăși întruchiparea grotescului: la aceeași masă unde altădată s-ar fi discutat granițe, alianțe și armistiții, se așază astăzi un amestec de fundații și organizații, fiecare cu propria „expertiză sectorială”. Diplomații de carieră, cei care cunosc subtilitățile tratatelor și ale negocierilor, sunt reduși la figuranți, în timp ce orchestra ONG-istă conduce spectacolul. E ca în Bulgakov: pisica Behemot redactează comunicatul oficial, clovnii jonglează cu acronime, iar auditorii aplaudă solemn.
Și atunci, cine conduce politica externă a României? Diplomații pregătiți în ani de muncă și sacrificiu, sau menestrelii granturilor, agenți ai USR, care jonglează cu limbajul globalizat și se legitimează unii pe alții prin aplauze? Pe cine reprezintă d-na Țoiu? România, sau USR-ul sexomarxist? Cum să mai negociezi o frontieră sau un acord energetic când la masa tratativelor cântă Funky Citizens și Salvați Copiii, acompaniați de viorile Atlantic Council și de clarinetul Fundației Konrad Adenauer?
Dna Țoiu a inventat consultanța ca substitut al diplomației.
Gunther a inventat ospitalitatea ca instrument de pace. Dna Țoiu a inventat consultanța ca substitut al diplomației. Dacă el a reușit să stingă războiul prin banchet, noi stingem diplomația prin brainstorming. Și, în timp ce alții își apără granițele cu spadă și înțelepciune, noi ne apărăm cu flipchart-uri, grafice și jargon. Pe frontiera de est, rușii aduc tancuri. Noi aducem focus-group-uri.
Așa arată astăzi tragedia travestită în comedie: ”excelența sa” dna Țoiu jignește de-a valma, de la Trump până la Xi, apoi bea mitocănește, pe stadion, o ”bere la plastic, în văzul tuturor.
Imaginea e fără echivoc: Ministerul de Externe ca bâlci, diplomația ca stand-up comedy, iar interesul național ca o piesă uitată în fundul sertarului. România nu mai e protagonist, ci mireasă beată într-o nuntă la care mirele lipsește, și lăutarii conduc ceremonia. Menestrelii granturilor cântă baladele democrației participative, iar statul dansează pe muzica lor, amețit și condus de mâini străine. Gunther din Worms a schimbat războiul cu ospitalitatea. România, în secolul XXI, a schimbat diplomația cu karaoke-ul menestrelilor ONG-iști, coordonați de partidul care a făcut și face în continuare cel mai mare rău poporului român: U.S.R.
