Av. Flavius Radu: Prescripția se aplică în continuare! Conform CCR. Conform ÎCCJ. Conform CJUE

Av. Flavius Radu: Prescripția se aplică în continuare! Conform CCR. Conform ÎCCJ. Conform CJUE

Ieri, 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza privind aplicarea prescripției răspunderii penale în dreptul intern.

Decizia a provocat valuri de reacții la cald, făcând greu de tras o concluzie chiar și pentru un cititor cu experiență juridică. Concluziile mele însă, nu se bazează pe lecturarea reacțiilor publice, ci pe analiza concretă a acestei Decizii, la rece.

Așadar, un prim aspect pe care l-am reținut din această decizie este faptul că, potrivit CJUE, a fost declarată inadmisibilă cererea Curții de Apel Brașov în ceea ce privește aplicarea Directivei PIF (care înlocuiește Convenția PIF), Decizia 2006/928, precum și repunerea Parchetului în termenul de declararea a recursului în casație.

  • „este necesar să se arate, pe de o parte, că, în temeiul articolului 16 din Directiva PIF, ale cărei articole 2 și 12 fac obiectul interpretării solicitate de instanța de trimitere prin intermediul primei întrebări preliminare, această directivă înlocuiește Convenția PIF începând cu 6 iulie 2019. Or, faptele aflate la originea litigiului principal au fost săvârșite în cursul anului 2010. Prin urmare, este evident că directiva menționată nu este aplicabilă acestui litigiu, motiv pentru care interpretarea sa nu este necesară pentru soluționarea acestuia din urmă.
  • „Pe de altă parte, în măsura în care, potrivit informațiilor aduse la cunoștința Curții, faptele în discuție în litigiul principal nu constituie fapte de corupție, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară.
  • „În ceea ce privește, în al doilea rând, cererea menționată la punctul 47 din prezenta hotărâre, prin aceasta se urmărește, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, să se stabilească dacă dreptul Uniunii impune ca termenul de 30 de zile prevăzut pentru introducerea unui recurs în casație să înceapă să curgă de la data la care Curtea își va pronunța hotărârea în prezenta cauză.

Or, în cadrul litigiului principal, instanța de trimitere nu este sesizată cu un recurs în casație, ci cu contestații în anulare, astfel cum au arătat C. O., C. I. și guvernul român.

Ne puteți urmări și pe Google News
  • În consecință, întrebarea de la punctul 47 din prezenta hotărâre privește o problemă de natură ipotetică, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 62 din această hotărâre, și trebuie, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă.”

Astfel, prima concluzie rezultată din Decizia CJUE este aceea că Decizia nu privește compatibilitatea Dreptului Uniunii cu aplicarea prescripției în cazul infracțiunilor de corupție ori în cazul infracțiunilor din cadrul Directivei PIF. 

De altfel, CJUE nici nu avea cum să se pronunțe în legătură cu aplicabilitatea prescripției în alt domeniu decât cel vizat de litigiul principal, întrucât ar fi însemnat să se pronunțe în legătură cu o problemă de natură ipotetică, ceea ce este inadmisibil în această procedură.

Pe cale de consecință, în cazul acestor infracțiuni, rămâne cum au stabilit Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție, adică SE APLICĂ PRESCRIPȚIA GENERALĂ.

În continuare, CJUE precizează că „Prima și a doua întrebare, care trebuie analizate împreună, privesc interpretarea articolului 2, a articolului 4 alineatul (3) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 325 alineatul (1) TFUE, a articolului 49 alineatul (1) ultima teză din cartă, a articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și a Directivei 2006/112.”

Potrivit CJUE, „Din motivarea deciziei de trimitere reiese însă că îndoielile instanței de trimitere aflate la originea acestor întrebări privesc în esență interpretarea, pe de o parte, a dispozițiilor dreptului Uniunii care impun statelor membre obligația să combată în mod eficient atingerile ilegale aduse intereselor financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, a garanțiilor care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

În aceste condiții, prima și a doua întrebare trebuie să fie examinate numai în raport cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, cu articolul 49 alineatul (1) din cartă și cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF.

Astfel, obiectul Deciziei este restrâns de însăși CJUE și mai mult, respectiv doar cu privire la compatibilitatea instituției prescripției răspunderii penale (conform Deciziilor CCR nr. 297/2018 și 358/2022, HP 67/2022 a ÎCCJ) din perspectiva obligațiilor prevăzute de art. 325 alin(1) din TFUE, al art. 49 alin.(1) din Carta Fundamentală a Drepturilor Omului și cu art. 2 alin.(1) din Convenția PIF (a nu se face confuzie cu Directiva PIF).

„În măsura în care din decizia de trimitere reiese că litigiul principal privește și fapte care constituie o fraudă gravă în domeniul TVA‑ului, trebuie amintit că revine statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și integrală a resurselor proprii ale Uniunii reprezentate de veniturile provenite din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA‑ului (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 182, precum și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, edictarea unor sancțiuni penale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii, în special a perceperii corecte a acestor venituri, ține de o competență partajată între Uniune și statele membre, în sensul articolului 4 alineatul (2) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).

În speță, la data faptelor din litigiul principal, regimul prescripției aplicabile infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu făcuse obiectul unei armonizări de către legiuitorul Uniunii, care nu a intervenit decât ulterior, în mod parțial, prin adoptarea Directivei PIF (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 44), care, așa cum s‑a arătat deja la punctul 64 din prezenta hotărâre, nu este aplicabilă litigiului principal.

Prin urmare, adoptarea unor norme care guvernează prescripția răspunderii penale pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii intra, la data faptelor din litigiul principal, în competența statelor membre. Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele respective sunt ținute să respecte obligațiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimšēvičs și BCE/Letonia, C‑202/18 și C‑238/18, EU:C:2019:139, punctul 57, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 216].”

„În speță, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în dreptul român, normele privind întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și, în consecință, sunt supuse principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constituția României. Prin urmare, aceste principii trebuie considerate standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, în sensul punctului anterior.

Din cele expuse la punctele 108 și 109 din prezenta hotărâre rezultă că aceste standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu sunt de natură, în cauze precum cele în discuție în litigiul principal, să compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte.

În această privință, este necesar să se amintească importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă (a se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 51).”

„este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că, în cadrul unei cauze precum cea în discuție în litigiul principal, instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudența națională menționată la punctul 111 din prezenta hotărâre, conform articolului 325 alineatul (1) TFUE și articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menționate la acest punct 111 se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Astfel, concluzia CJUE este în sensul că, inclusiv în cauzele având ca obiect infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, se aplică regulile de drept rezultate în urma Deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale, adică se aplică termenele generale de prescripție a răspunderii penale.

CJUE stabilește însă și faptul că, prin presupusa interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin HP 67/2022, în ceea ce privește retroactivitatea legii penale mai favorabile, se stabilește un standard național de aplicare a legii penale mai favorabile care ar fi contrar Dreptului Uniunii. 

Cu alte cuvinte, CJUE spune că, în ceea ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (doar în legătură cu art. 2 alin.(1) din Convenția PIF), actele de procedură întocmite înainte de prima Decizie a Curții Constituționale, 297/2018, nu pot fi știrbite de efectul întreruptiv al prescripției.

Decizia CJUE pleacă de la considerațiile greșite ale  instanței de trimitere, astfel:

„Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese însă că Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s‑ar întemeia și pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care decurge din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale. Potrivit interpretării date de instanța de trimitere Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta din urmă ar fi constatat că acest principiu ar permite ca efectele lipsei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în dreptul român care decurge din aceste două decizii ale Curții Constituționale să retroactiveze la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, și anume data publicării Deciziei nr. 297/2018 a acestei din urmă instanțe.” [pct. 119 din Decizia CJUE]

HP nr. 67/2022 emis de ÎCCJ nu are însă drept efect aplicarea cu caracter retroactiv a normelor referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în sensul de a se șterge caracterul intreruptiv de prescripție al actelor de procedură întocmite anterior Deciziei nr. 297/2019.

Prin Decizia nr. 67/2022 a ÎCCJ s-a avut în vedere Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale prin care s-a stabilit că legea penală se aplică global, iar nu pe instituții autonome.

Drept urmare, după publicarea în Monitorul Oficial al Deciziei nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, legislația penală românească s-a împărțit în două, respectiv Noul Cod penal, versiune în vigoare în perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și Noul Cod penal, versiunea în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 (momentul adoptării OUG nr. 71/2022).

Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale obligă instanțele naționale ca, în evaluarea legii penale mai favorabile, să se raporteze la întreg codul penal în vigoare la un anumit moment, în caz contrar ajungându-se la o lex tertia, aspect arătat de ÎCCJ prin HP nr. 67/2022, astfel: 

„Totodată, în acord cu argumentele expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), se reţine că noţiunea de instituţie autonomă, care presupune o existenţă de sine stătătoare şi absenţa unei dependenţe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Astfel, „nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine” (paragrafele 46, 47). Având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituţie de drept material (substanţial) şi ţinând cont că aceasta nu poate fi disociată şi considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparţine (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii şi atribuirii unui caracter autonom şi diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) din Codul penal referitoare la întreruperea cursului prescripţiei.

În egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.

Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.

Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.”

Pe cale de consecință, magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție au judecat corect când au stabilit că revine instanțelor naționale sarcina de a verifica dintre legile penale care s-au succedat de la momentul săvârșirii faptei și până la momentul pronunțării unei decizii definitive, care este legea mai favorabilă în concret.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a considerat că actele de procedură întocmite anterior deciziei nr. 297/2018 nu ar fi întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, ci a considerat că, în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 a existat un cod penal în care prescripția răspunderii penale era disciplinată exclusiv de termenele generale de prescripție.

În aceste coordonate, fiecare instanță a aplicat principiul legii penale mai favorabile, în sensul în care, analizând global legile care s-au succedat în timp, au considerat, fie Codul penal din 01 februarie 2014, fie codul penal din 25 iunie 2018 ca fiind aplicabil în speța concretă dedusă judecății.

În aceste condiții, actele de procedură întocmite sub imperiul Codului penal din 01 februarie 2014 și-au produs efectul întreruptiv al cursului prescripției, însă în măsura în care codul penal ulterior, din 25 iunie 2018, care nu prevedea întreruperea prescripției, a fost considerat legea penală mai favorabilă, el s-a aplicat în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale!

Așadar, concluzia CJUE, potrivit cu care „În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.” are drept efect, obligația instanțelor naționale, de a lăsa neaplicată o jurisprudență care ar considera că actele de procedură întocmite în perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 nu au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale.

Or, o astfel de jurisprudență nu este relevată niciunde, întrucât, din interpretarea Deciziilor nr. 265/2014, 297/2019, 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din interpretarea HP nr. 67/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că actele de procedură întocmite în perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018 și-au produs efectul întreruptiv al prescripției, însă, Codul penal în vigoare începând cu 25 iunie 2018, nu prevedea posibilitatea întreruperii prescripției răspunderii penale

Cu alte cuvinte, actele de procedură întocmite anterior datei de 25 iunie 2018, au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, dar acest lucru nu servește la nimic, întrucât codul în vigoare în perioada următoare nu reglementa acestă instituție.

Așadar, ca o concluzie a celor de mai sus, din punctul meu de vedere, decizia CJUE se aplică exclusiv în cauzele în care vorbim de fraudă contra intereselor financiare ale Uniunii (astfel cum sunt regăsite în articolul 2 alin.(1) din Convenția PIF, iar nu Directiva PIF), așa încât actele de procedură întocmite în perioada 01 februarie 2014 – 25 iunie 2018, au întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, însă acest lucru nu prezintă relevanță, dacă Codul penal în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 reprezintă legea penală mai favorabilă.

Pe cale de consecință, consider că decizia CJUE nu ar trebui să impacteze în vreun fel aplicarea Codului penal reconfigurat prin Deciziile nr. 297/2018 și 358/2022 ale Curții Constituționale, și nici interpretarea (citită corect) a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

  

Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa pont@evz.ro