Un clişeu sămănătorist – poate reflex involuntar al Luminismului – a aşezat preotul alături de învăţător, la ţară, respectiv de profesorul secundar, la oraş.

Statul, începând de la Cuza, l-a perceput ca pe un slujbaş al său până într-acolo încât Mihail Moruzov, şeful SSI-ului pe timpul lui Carol II şi el însuşi fiu de preot, se plângea într-un raport către monarh că preoţii nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie: funcţionari fideli ai Ocârmuirii.

Perceperea aceasta a preotului, care cumulase şi îndeletnicirea de învăţător, ca intelectual – nu mai vorbesc de postura de „funcţionar” – este parţială şi defineşte o latură secundară. Pentru că una din întreitele puteri ale sacerdotului – numită şi „învăţătorească” – nu are nimic scolastic.

Învăţătura pe care o „predă” preotul în biserică este catehetică şi conduce, zidind sufleteşte, pe calea mântuirii. Învestitura aceasta presupune, desigur, cultură – dar de natură bisericească şi duhovnicească.

Autoritatea preotului – pentru a nu mai vorbi de aceea a episcopului – nu decurge din clasele de seminar absolvit, din anii de facultate sau din eventualul doctorat, ci decurge din Har, din acea Energie divină necreată pe care o primeşte prin Taina Hirotoniei.

Harul îi conferă puterea de a sluji – în primul rând Sf. Liturghie –, de a sfinţi, de a învăţa altfel decât o face profesorul de la catedră, de a canonisi... Prin învestitura harică, preotul devine elită apriorică, întocmai ca aristocratul care este „os domnesc” nu prin merite proprii, ci în virtutea eredităţii.

Un elev sau un student îşi poate întrerupe profesorul, un parlamentar poate arunca o replică usturătoare preşedintelui Camerei în timp ce acesta se rosteşte de la tribună, dar niciun credincios – dacă e sănătos la minte – nu poate întrerupe predica unui preot sau a unui ierarh, nici nu poate interveni la sfârşitul ei. Nu mai spun că slujirea Liturghiei nu a putut fi întreruptă nici de Elena Ceauşescu, care ar fi dorit lucrul acesta cu prilejul unei vizite efectuate la Mânăstirea Dragomirna.

Un preot devine aprioric conducătorul turmei sale, fie că aceasta e compusă din 50 sau 5.000 de familii, cum se întâmplă în Bucureşti în unele parohii, şi i se supun duhovniceşte atât cerşetoarea din enorie, cât şi ministrul sau academicianul. Iar el, ca liturg, nu are decât o instanţă superioară: pe episcopul locului. Oricărui alt ierarh îi datorează cinstire, dar nu şi ascultare.

Au existat în vechime chiar şi preoţi analfabeţi, care ştiau pe de rost rugăciunile. Au existat ulterior preoţi cu seminarul neterminat; unii foarte eficienţi în cătunele lor uitate de lume.

Dacă un asemenea preot vine cu epitrahilul, căldăruşa şi Molitvelnicul şi săvârşeşte o ierurgie – sfeştania unei locuinţe, să zicem –, ea are deplină validitate.

Tot atâta cât dacă Patriarhul în persoană ar fi sfinţit apa şi ar fi rostit rugăciunile consacrate. Aceasta în virtutea harului primit de preot la hirotonie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre săvârşirea Tainei Botezului sau a Cununiei (numai Taina Hirotoniei este administrată exclusiv de episcop)...

Dacă însă un mare intelectual, un erudit celebru s-ar încumeta să încerce a sfinţi o baracă sau o colibă, citind aceleaşi rugăciuni, din acelaşi Molitvelnic, în afară de păcatul la care s-ar expune, demersul său nu ar avea nicio valoare. Ar fi ca o injecţie cu apă distilată făcută unui bolnav...

Ştiu cât detestă intelectualii sărutarea mâinii preotului – gest pe care îl fac şi eu ca pe un lucru firesc după spovedanie sau la miruit –, ca să nu mai vorbesc de sărutarea de către unele credincioase a veşmintelor liturgice.

Pare o barbarie, un semn de teribil obscurantism, numai că omagiul nu este adus persoanei părintelui Ionescu sau Vasilescu, ci Harului dumnezeiesc sfinţitor primit de preot la hirotonie. Har ce prin „curgere nesecată” provine, prin ierarhia Bisericii, de la Sfinţii Apostoli, iar izvorul său este Sfântul Duh.

Harul rămâne în preot chiar şi după caterisire, ceea ce arată încă o dată că îi este dat în dar şi nu după studii ori vrednicie personală. Este un păcat şi o inepţie să se susţină, cum fac unii, ca preotul X „are har”, spre deosebire de alţii, sau că are mai mult. Toţi preoţii au har. Iar dacă îmi este îngăduită o mărturisire: prefer un preot de ţară, dintr-o bucată, omologului său citadin care la slujbă „îşi sileşte glasul spre răcnire” iar la predică îl citează pe Heidegger. Când un preot, oricare ar fi el, săvârşeşte o Sfântă Taină, putem fi convinşi de validitatea ei. La biserică nu e ca la spital, unde rişti să-ţi uite chirurgul bisturiul în burtă.