Asta voia să spună că românii, asemenea unei mămăligi – aliment tradiţional în ruralul etern – suportă fără crîcnire robii, poveri, frustări, umilinţe, fără a exploda într-o Revoluţie.

Alintate cu vorbele, luate de la francezi şi de la ruşi – Revoluţie – întîmplările din decembrie 1989 au hrănit mult teza de orgoliului naţional. Uite că mămăliga explodează!

Odată cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai lămurit în ce priveşte aşa-zisa Revoluţie, micşorată treptat-treptat la Revoltă spontană şi la Lovitura de Stat şi chiar la Aiureala din decembrie 1989 sau Manipularea din decembrie 1989.

Timp de 27 de ani, românii n-au făcut nimic în stare să sprijine teza Mămăligii care explodează. Mulţi s-au întors la remarca deloc măgulitoare, despre românii ca mămăliga care nu explodează. Și asta pentru că românii au o uluitoare capacitate de a se adapta. Și dacă te adaptezi, ce rost are să explodezi ?

Tudor Arghezi bagă şi el de seamă la uluitoarea capacitate a românilor de a se adapta la toate marile şi micile zdruncinări ale istoriei, astfel încît viaţa noastră, a românilor, să fie dulce.

Într-o tabletă din Adevărul literar şi artistic, 30 august 1931, intitulată Organizare, marele publicist observă: „Este infinit probabil şi liniştitor că, în materie socială, orice s-ar putea ivi în Europa şi America, la noi viaţa va continua fără zdruncin să fie «dulce », şi că aceiaşi bărbaţi care au condamnat tezele politice şi economice aventuroase îşi vor stabili convingerile şi înflăcărările chiar în sîmburele lor, deopotrivă de respectuoşi cu noua legalitate ca şi cu legalitatea precedentă. Pentru noi, franţuzii au formulat, fără să se gîndească la împlinirile prea depărtate de provinciile Meusei, principiul că «plus ça change plus c’est la même chose». Constituim, într-adevăr, un mediu excepţional de rezistent infiltrărilor psihologiei şi care macerează şi dizolvă, convertindu- l în zahăr, tot veninul care s-ar insinua parazitar în celulele noastre”.

Sîntem în vara lui 1931. Comunismul mai avea nevoie de vreo două decenii ca să-şi facă de cap cu toată puterea. Tudor Arghezi istoriseşte o întîmplare, socotită de el ca argumentînd teza eternei adaptări româneşti: „La Caracal era profesor de liceu un comunist; amator sau convins, nu aş putea să spui. De cîteva luni prestigiul lui nu face decît să crească în opinia proprietarilor agricoli din judeţ, cu care profesorul se întîlneşte la cafea. Dinaintea unei ceşti şi a unei ţigări, într-o seară, un advocat, mare proprietar de pămînt, a exprimat o reflecţie.

— Toate bune, zice advocatul, dar mă gîndesc la un lucru: cum să procedăm în cazul cînd vine şi la noi comunismul, ca să-l… canalizăm. Aş vrea să fiu comunist şi să nu pierd nici cele şase sute cincizeci de hectare. Nimeni nu rîdea la masa din cafenea, şi nici profesorul, care, după reflexiune, răspunse:

— Cred că o să se găsească soluţii….”.

Tudor Arghezi s-a înşelat! vor exclama cititorii de azi ai tabletei, ştiind din Istorie ce s-a întîmplat mai tîrziu. Nu, nu s-a înşelat! Comunismul românesc a avut multe note aparte ţinînd de dulceaţa spiritului românesc. Au fost crime, abuzuri, dar ele n-au atins ca-n Rusia Marea Teoare stalinistă cînd NKVD-ul din fiecare regiune a primit o cotă de cîți inși să condamne la moarte prin împușcare. Au fost confiscate marile proprietăţi? Sigur că da.

S-a întîmplat asta, poate, şi pentru că ruşii au fost Putere colonială la noi şi ne-au impus şi note ale comunismului lor. Dacă am fi fost de capul nostru, am fi făcut un comunism românesc. Unul în care – nu-i exclus – proprietarul din snoavă ar fi rămas cu cele 650 de hectare ale sale.

În final, T. Arghezi conchide că: „Toate ideile şi atitudinile noastre trec pe lîngă Molière, dacă nu staţionează, la urma-urmelor în Caragiale”. Nimic nou sub soare, nu-i aşa?!

Te-ar putea interesa și: