„Noi vom cădea pentru patrie, oricum trebuie să cădem pentru patrie, nu avem de ales. Dulce ca mierea e glonţul patriei. Glonţ fabricat în schimburi de opt ore, de femei care râd şi îşi dau coate şi povestesc despre iubiţii lor, glonţul patriei, dulce, dulce ca mierea.”

Acest pasaj putea fi citit în 1970 ca și acum în romanul ”Dulce ca mierea e glonțul patriei”, roman  care descrie armata facută pe vremea cand încă se mai făcea instructie în armată. Publicata in 1970 ea era destinată de autor să fie citită de generația celor ”fără idealuri”, generație în care cu onoare mă înscriu și eu. O generație care credea că armata încă se făcea profesionist, iar la terminarea stagiului de un an și patru luni chiar eram în stare sa mânuim  armele și să facem față, ca soldați pe câmpul de luptă. O generație care nu credea că ”stagiul militar” strivea personalitatea recruților  (bibani – cum erau numiți pe atunci!). Cei mai mulți erau convinși că milităria te face bărbat. Cert este, că din armată, nimeni nu are amintiri urâte. Ba, ne aducem aminte surâzând că încă de pe atunci îi ”iubeam” pe ruși. “Soldatul sovietic a trecut Nistrul înot, cu ranița în spate și cu țigară în gură”, suna un banc arhicunoscut, între soldați. Rămân doar ”aventurile” din unitate, tragerile de noapte,  fasolea și mazărea, sectoarele, spălatul wc urilor, aplicațiile, glonțul izbucnind din gura AKM ului cu aproape opt sute de metri pe secundă, găurind după nici două sute de metri, ținta „mama și copilul”, marșurile istovitoare… Pe atunci, plecai de acasă cu valiza de lemn cu care mai fuseseră ”recruți” și bărbații altor generații, și cu Ideea - venind din gurile  bărbaților familiei, că  a participa la armata statului în care ai văzut, prin grația lui Dumnezeu lumina zilei, te face cetățean, pentru că prețul fundamental pe care îl plătește un cetățean pentru țara lui este să își dea viața în cazul în care e chemat de Patrie s-o facă, sub jurământ. Iar Patria, atunci când e atacată și e la ananghie, armata română se bizuie, la o adică, și pe unul ca mine. Cărțile lui Petru Popescu a fost, probabil cărțile de căpătâi ale multora din generația tinerilor de atunci. Fiindcă el a fost, în anii comunismului, primul scriitor impus de publicul său uriaș, nu de critică și nici de mai marii literaturii proletucultiste.  Numele său a explodat, iar cărțile sale au devenit best-seller-uri. Nu a aparţinut nici unei ,,găști literare”, și i s-a reproşat că e mult prea tânăr (20 de ani) pentru a scrie despre problemele grave ale ființei umane. În ”Dulce ca mierea e glonţul patriei”, autorul pune serios problema patriotismului și a dragostei, într-o lume în care tinerii deprindeau limbajul analitic al filosofiei, al marii literaturi ca ”instrumente” cu care să analizeze critic lumea comunistă în care trăiau. Înainte de 1989, România avea 400.000 de soldați. Astăzi, Armata Română este formată din 75.000 de militari de carieră pregătiți în programe comune cu cele ale NATO sau ale aliaților americani. Ceea ce a câștigat, însă, armata în profesionalizarea soldaților, pare să fi pierdut în înțelegerea rostului ei, într-o țară cu așezarea geografică și cu istoria României. În 1973, aflat în delegaţia de ziarişti care îl însoţea pe Nicolae Ceauşescu ce se afla într-o vizită în ţările latino-americane, romancierul s-a hotărât să rămână acolo. Ulterior a devenit o uriașă personalitate a Hollywood ului, scriind scenarii de film, cărți, documentare. Din 1973 până la căderea comunismului, cărţile lui au fost trecute la index, orice referire la ele în istoria şi critica literară a fost interzisă. L-am cunoscut pe Petru Popescu când a fost invitat de UBB, sub conducerea filosofului Andrei Marga. A fost o bucurie. Am vorbit cu el îndelung, dar nu mă gândeam atunci că în numai câțiva ani am să ajung să-i ”întorc pe dos” titlul fascinantului roman ”Dulce ca mierea e glonțul patriei”, transformându-l în ”Amar ca fierea e glonțul patriei”… Ca structură, romanul e, ca și experiența lecturii în sine, o inițiere virilă aspră, necalofilă, exacerbată. Așa cum spunea atunci, la UBB cineva din audiență, ”… miza o constituie selecția prin rezistență: firile slabe cedează, ființele tari ramân și domină. Astfel, ”Dulce ca mierea…” nu contrariază prin nimic aspirația de a prezenta armata ca pe o confrerie de cavaleri ireprosabili, cu viziera ridicată, legați (și separați de restul muritorilor) prin etica aspră a solidaritații endogame”. Exact așa. NATO, prin diverse voci, (ultima dată acum câteva zile, prin cea a Kamalei Harris), ne-a spus clar și fără echivoc, că NATO ne sprijină. Nu că noi trebuie să ne facem rost de pașapoarte și să fugim și ei, italieni, francezi, americani, să apere România. Pe noi, românii, cei care avem datoria să participăm primii la apărare în caz de război.  Dar noi suntem la cozi la pașapoarte. Românii se tem că ceva rău se va întâmpla și se pregătesc să plece, să fugă, nu să înfrunte necazul. Foarte mulți, mai ales tineri, dar nu numai, - am văzut la tv -, spun, uluitor, că n-ar lupta în Armata Română, fiindcă țara n-a făcut nimic pentru ei. Serviciul militar nu mai e obligatoriu de la 1 ianuarie 2007. Ultima încorporare a recruților, pentru militarii în termen a fost în luna octombrie 2006. În 2007, România  a aderat, spre lauda tuturor celor care au contribuit la aceasta, la Uniunea Europeană. Au apărut generații care au devenit din ce în ce mai convinse că salvatoare pentru Neam este decizia de a nu mai promova valorile naționale. Valori care sunt, spun mulți, antieuropene. Coeziunea, patriotismul, Ortodoxia? Istoria? Cultul eroilor? Valori nocive. Astfel s-au înlociit ”periculoaselele” valori care dădeau coeziune acestui popor cu cele noi. Avem Lege care interzice orice discuție despre identititatea de gen în instituțiile de învățământ. Poate și în armată, nu știu. O să avem Lege care obligă instituțiile de stat și private să protejeze un turnător, care se va numi ”avertizor de integritate”. ONG-urile lui Soros se gândesc să legalizeze poliția presei. Acestea vor constitui, deci, suportul de coeziune de care poporul are acum atâta nevoie? Acestea sunt valorile pentru apărarea cărora poporul Român va trebui să lupte cu arma în mînă? Înlocuim starea de alertă cu starea de criză. La capătul căreia, așa cum prevede proiectul de lege,  bărbații românii cu vârsta cuprinsă între 18 și 63 de ani, vor putea fi încorporați, inclusiv cei care au domiciliul în străinătate. Merită să mori cu arma în mână ca să te asiguri de faptul că în viitor copiii copiilor tăi vor beneficia în frageda pruncie de libertatea de a-și alege sexul? Ce ne spun unii? Că războiul e un concept medieval. Că ei, în caz de conflagrație se mută pe metavers. Este, în mod clar, barbar și medieval, dar nu spun nimic despre faptul că la război e nevoie de bărbați în viața reală, nu pe facebook sau instagram. Nici măcar cei de pe troty.  Că războiul cu gloanțe și grenade nu e un joc pe calculator. În luptă n-ai voie la greșeli. Ești eroul, dar nu ai 10 vieți. Prima greșală poate să te coste singura viață pe care o ai, de la Dumnezeu.  Războiul nu e joc pe internet, așa cum armata nu se poate face ”on line”. Când tinerețea de până la 25 de ani e o ”dolce far niente”, când ai fost răsfățat, îmbuibat și n-ai făcut nimic decât să cheltuiești banii părinților ai impresia că tu n-ai cum să suferi și nici o consecință a faptelor tale nu te afectează. Războiul nu e ca la demonstrațiile ONG-iste. Nu arunci punga cu fecale în jandarmi și apoi fugi în bar, să bei un coniac și să tragi un joint. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult. Dacă va fi cazul, eu, personal mă duc să lupt. După puterile mele. Mai știu să demontez și să montez un AK-47, mai pot să car un ruck-sak cu încărcătoare și n-am uitat tot din tactica de cercetare-diversiune pe care am învățat-o. Mi-am sunat câțiva foști camarazi de armată care mi-au confirmat că vor fi și ei prezenți la datorie. Pentru că, chiar dacă țara nu ți a dat un loc de muncă și nu te-a ajutat să-ți faci o situație, ea merită aparată. Pentru că ea ți-a fost hărăzită de Dumnezeu ca Patrie. Poți să ai țări o sută însă ”Patrie”  îți e doar una, și ai datoria s-o aperi. Chiar cu prețul vieții. Fiindcă glonțul Patriei nu e amar, precum fierea…