După ce am stat în case aproape doi ani de zile, de frică să nu răspândim molima care a căzut din senin peste noi, după ce am văzut imagini apocaliptice, cu coadă de salvări pe la urgenţă şi oameni întinşi pe jos pe holurile spitalelor, pentru că nu mai erau locuri în saloane, necum la reanimare, după ce de aproape o lună ne trezim în fiecare dimineaţă cu ochii pe cer, să vedem dacă nu cumva răsare de pe undeva vreo ciupercă atomică, să dăm fuga să ne luăm pastilele de iod, acum suntem ameninţaţi cu o nouă criză. Una gravă, una prin care omenirea a mai trecut relativ recent iar bunicii ne-au povestit despre ea lucruri îngrozitoare.

Povestea cu omicronul este clar că s-a fâsâit şi risca, dacă se mai menţineau restricţiile, să iasă mişcări sociale serioase. Aşa că acum nimeni nu mai poartă mască şi nici nu se mai distanţează social. Există, desigur, câţiva care au rămas fără pâine de pe urma spăimântării oamenilor cu virusul şi care încearcă, timid, să resuscitreze un val şase. Dar oamenii s-au învăţat şi, pe deasupra, au făcut şi socotelile. Covid nu este deloc mai periculos decât o gripă seszonieră, iar cifrele oficiale arartă că rata mortalităţii este una chiar inferioară unei gripe obişnuite. Aşa că dorita de către unii resetare în urma pandemiei, s-a răsuflat. Să remarcăm la acest capitol că nimeni, nici un specialist din cei de la noi sau de aiurea care prevesteau dispariţia speciei umane cu plămânii mâncaţi de virus, nu a explicat de ce pe timpul cât a izbucnit conflictul din Ucraina, valul s-a potolit şi a renăscut acum, când se încălzeşte şi, teoretic cel puţin, judecând după ceilalţi ani, ar trebui să scadă.

Acum este cu războiul din Ucraina, care a surclasat pandemia. Mai întâi, diferiţi analişti, care de care mai docţi, au spus că nicicând Rusia nu va ataca Ucraina. A atacat-o! Şi numai că a atacat-o, dar a produs şi o groază de nenorociri cărora le-au căzut victime civili nevinovaţi. După aceea, aceeaşi analişti docţi ne-au explicat la hărţi, ca la ora de geografie, cum vor ataca ruşii despre care spuneau că nu vor ataca. Pentru prima oară am auzit şi noi un termen: „imagini satelitare”. Am mai auzit şi despre „coloana morţii”, care se tot întindea pe zeci de kilometri şi care tot nu mai ajungea la destinaţie, dar în fiecare zi primeam date despre ea, care ne ţineau cu sufletul la gură. Până la urmă, nu se mai ştie ce s-a ales de acea coloană a morţii. După aceea ni s-a spus, tot de către analiştii docţi, că Putin, în nebunia lui, va recurge la arma nucleară, indiferent ce se va întâmpla după aceea. S-au dat şi argumente: şi-a mutat familia într-un buncăr secret. Ca şi cum dacă ar fi un război nuclear care să pârjolească planeta, după zece, sau o sută de ani, după ce li se vor termina proviziile, vor ieşi şi vor avea de unde să cumpere morcovi pentru supă. Vor muri cu satisfacţia că au fost ultimii pământeni. S-a văzut că povestea asta cu nucleara nu a ţinut. Oamenii erau mai atenţi la pensii şi salarii, decât la mortala ciupercă atomică. Nici distribuirea, cu mare pompă, a pastilelor de iod, nu i-a impresionat prea mult pe români. Nimeni n-a năvălit să spargă depozitele pentru a-şi face provizii, nimeni nu şi-a pus pilele în mişcare pentru a face rost de mai multe doze, să fie, că dacă e cumva atomica mai tare decât s-a prevăzut.

Atunci s-a trecut la nivelul următor, care a mai fost folosit cu succes în războiul din Irak: armele bacteriologice. Sau armele chimice. Arme de distrugere în masă, ca să nu ne încurcăm. Putin a renunţat la nucleare, dându-şi seama că nu va mai avea de unde cumpăra morcovi pentru supă, până nu se înjumătăţeşte plutoniul şi s-a gândit la armele de distrugere în masă. În timpul războiului din Irak, în foarte multe orăşele americane, şi israeliene, unde am prieteni, se ajunsese la isteria că la fiecare săptămână se dădea o alarmă chimică şi locuitorii trebuia să-şi lipească geamurile cu bandă adezivă, să nu intre gazul otrăvitor şi apoi să se retragă în adăposturi special amenajate.

Deocamdată, la noi nu s-a ajuns la aceastpă isterie. Mai mult, oamenii nu par deloc preocupaţi de vreun gaz otrăvitor, ci stau tot cu ochii în portofel la piaţă şi pe talonul de pensii când vine poştaşul. Ca să nu mai vorbim de cifrele de pe facturi, pe care unii, mai bătrâni, care n-au avut parte de ceva carte, abia învaţă acum să le silabisească, dapăi să le şi pătrundă înţelesurile ascunse. Aşa că nici cu arma chimică nu prea a mers.

Atunci s-a scos din pălărie ceva groaznic. Ceva pe care bunicii şi părinţii noştri, unii încă în viaţă, au trăit-o. Foametea. Totăl meu, deşi născut, crescut, trăit şi murit pe malul Dunării, la Brăila, din 1947 nu a mai mâncat niciodată în viaţa lui peşte. Îmi spunea că în anii aceia de foamete, îşi făcuse norma pentru toată viaţa. Dunărea îi hrănise şi mâncau, ori de câte ori apucau, numai peşte. Peşte gol. Nici măcar sare nu aveau.

Acum, au început să se dea la televizor, documentare despre acele vremuri. Când oamenii disperaţi mâncau humă, clei, coajă de copac sau tălpile de la bocanci. Să ne pregătească. Desigur, au apărut iarăşi specialiştii, care ne-au liniştit că nu va fi chiar aşa de data asta, dar sigur o să fie ceva rău.

Ce-o să fie? Cum să fie foamete în ţara în care se face de mâncare. În ţara în care dacă îţi cad două boabe de ceva pe jos din buzunar, când treci înapoi le găseşti înverzite pe marginea drumului. În mulţi ani la rând, România a fost prima la exportul de cereale în Uniunea Europeană. Şi acum, dintr-o dată, nu numai că nu mai avem ce exporta, dar nici ce mânca noi.

Nu este cazul să vă mai spun dumneavoastră, oamenilor de rând, că vă întoarceţi acasă de la piaţă, după ce aţi cheltuit o groază de bani, cu câteva nimicuri pe fundul sacoşei. Că în urmă cu doar câteva luni, cu aceeaşi bani, cumpăraţi de trei ori mai multă mâncare.

Am încercat şi eu să mă dumireasc cum vine asta? S-a micşorat terenul agricol al României? A venit vreo calamnitate şi nu am băgat noi de seamă. Au venit vizigoţii şi am pârjolit holdele?

La fel de doct ca şi în celelalte cazuri, cu amicronul şi războiul, specialişti în toate şi nimic, ne explică că este un lanţ, unul extrem de complicat, pe care noi, oamenii simpli, nu îl pricepem. Că oul s-a scumpit penru că s-au scumpit utilităţile şi furajele. Şi întreb, cum de s-a scumpit curentul? S-a sculat cumva kilovatul într-o dimineaţă şi a zis: „Eu nu mai cost un leu, ci cinci lei”? Bun, şi dacă a zis aşa, ăilalţi patru lei în plus, unde s-au dus, că amărâtul de kilowat nu are buzunare. La fel şi cu furejele. S-au trezit ele să se scumpească într-o după-amiază, după ce s-au sculat din somnul de frumuseţe? Nicidecum. Cineva le-a scumpit. Ei, asta aş vrea eu să ştiu. Nu despre mecanismul complex, economic, pe care noi, amărâţii de rând, fără studii de specialitate, nu avem cum să-l înţelegem. Ci mult mai simplu. Banii ăia pe care îi dăm noi în plus, în buzunarele cui se duc?

În urmă cu ani de zile, Petre Roman, pe atunci premier, a afirmat că a câştigat pariul cu agricultura. Acum îi este scârbă de România şi pleacă din ţară, în aplauzele fie-sii. N-ar vrea, totuşi, să ia cu el câştigul de la pariul cu agricultura şi să lase în România câştigurile de la celelalte pariuri, despre care nu ne-a spus nimic? Spre exemplu despre pariul cu formulele „Gerovital” şi „Aslavital?”.

Cam asta aş vrea eu să-mi explice, pe înţeles, experţii docţi care prevestesc foametea în România. Cum de la mine, la Brăila, cea mai importantă schelă de cereale din Europa, unde era bursa de cereale la care se stabilea preţul grâului pe continent, unde între timp s-a făcut şi Insula Mare a Brăilei, care are teren arabil cât Albania, şi unde nu trebuie irigaţii, pentru că pământul este între ape, ne paşte foamentea şi oamenii de rând nu mai pot să-şi cumpere de mâncare decât câteva nimicuri. Unde se duc banii pe care îi dăm în plus. Să fie vorba despre acea cifră oficială cum că bogaţii planetei şi-au sporit averile doar într-un sigur an, cu câteva trilioane de dolari?

N-aţi vrea ca de data asta să pierdem pariul cu agricultura şi să avem ce mânca? Să folosim adică acea bombă verde, teribila armă pe care România o are din plin? Să începem, spre exemplu, ca şi alte ţări, cu interzicerea exportului de cereale.