Nu-mi dădea prin cap, acum opt ani, atunci când am scris și publicat în Evenimentul Zilei un editorial cu același titlu, că acesta va avea o continuare. Îmi amintesc chiar că mi se părea că am exagerat, că am tușat forțat compararea președintelui României, Klaus Johannis, cu legendarul fost președinte al Uruguayului, Jose „El Pepe” Mujica. Primul începuse deja să-și arate firea materialist-egoistă și bizar-patologic detașată față de tot și toate cele românești, al doilea intrase deja în Istorie prin modestie și bun-simț, printr-o filosofie de viată care punea preț pe tot ceea ce nu ținea de material. După opt ani, zilele trecute, am constatat că nu am greșit cu nimic, ceea ce nu mi se întâmplă foarte des.  

Am fost invitat sâmbăta trecută la Clubul BNR, locul ales de prof. dr. Mircea Beuran pentru a-și sărbători cu familia și prietenii împlinirea vârstei de 70 de ani. Dau aceste detalii doar ca să-i spun o dată în plus că-i doresc „La mulți ani!”, Dumnezeu să-i întoarcă măcar o parte din binele pe care l-a făcut zecilor de mii de pacienți care i-au trecut pragul sălii de operații și totodată să-i șteargă toată suferința pricinuită de șleatha de vagabonzi puși pe distrugerea a tot ceea ce înseamnă vârf în medicina românească.

La eveniment, cum și era de așteptat, lume multă, oameni de cea mai bună calitate, toți prieteni vechi de-ai doctorului Beuran, unii chiar din studenție, s-a petrecut grozav, s-au depănat amintiri, s-au tocat subiectele zilei, peste toate însă a plutit îngrijorarea cu privire la viitorul țării.

Cum în general oamenii cred că noi jurnaliștii am avea răspunsuri la orice întrebare, credință alimentată și de faptul că cei mai mulți dintre ziariști sunt convinși că lucrurile chiar așa stau, drept care își dau cu părerea despre absolut orice, m-am trezit întrebat care cred eu că ar fi cel mai bun candidat pentru fotoliul de la Cotroceni, cursă care se va disputa anul viitor. Fără să stau prea mult pe gânduri, am rostit mai mult din reflex un nume: Jose Mujica! Am râs toți, dar nu prea era râsul nostru. Toți știam că România nu are așa ceva la dispoziție, în niciun caz pentru cea mai înaltă demnitate în stat.

Cum mi-a venit în minte numele lui Jose Alberto Mujica Cordano, zis „El Pepe”, cel care a fost, din 2010 și până în 2015, președintele Uruguayului? Chiar uitasem de editorialul scris acum opt ani, el mi-a revenit brusc în cap, printr-o serie de asocieri, în timp ce răsfoiam în minte ofertele pentru campania de anul viitor, mai mult cu gândul la cum nu ar trebui să fie un viitor președinte. Da, știu, este blestemul nostru, suntem nevoiți să fim concentrați pe relele de care să scăpăm, nu pe binele la care să tindem.

Mi-au fulgerat brusc în minte ultimele nesimțiri crase comise de președintele Klaus Johannis, cea cu avioanele private de super-lux cu care se flendurește aiurea prin lume, dar doar după ce face o escală la Sibiu, pentru a-și îmbarca și consoarta, și aceea comisă față de amărâții de profesori aflați în grevă, pe care i-a întrebat „Cum îndrăznesc”. Așa mi-a venit răspunsul care conținea numele ilustrului paraguayan.

Ajuns acasă, am căutat textul scris de mine acum opt ani și l-am recitit cu surprindere. M-am bucurat că nu am greșit cu nimic, că nu am exagerat deloc de dragul efectului, că nu am comis nici cea mai vagă nedreptate față de Klaus Johannis, atunci când l-am catalogat a fi o „țoapă”. Reiau mai jos cele spuse de mine acum opt ani, chiar cu riscul de a cădea în păcatul trufiei, cu mențiunea că distanța dintre președinții român și urugayan s-a mărit față de cât o vedeam pe atunci, nu mai este cât aceea dintre Niccolo Paganini și Adrian „Copilul Minune”, ci este cât un hău de necuprins, cât o rușine istorică:

Jose „El Pepe” Mujica, este considerat a fi fost cel mai sărac președinte din lume, nu pentru că era prost plătit - salariul de președinte pe care îl primea era de 12.000 dolari americani lunar - ci pentru că dona peste 90% din banii câștigați unor organizații de binefacere. Donează și acum cea mai mare parte din pensie. Președintele Uruguayului și soția sa trăiau și trăiesc din puțin peste 1.000 de dolari americani pe lună, locuiesc modest, într-o mică fermă de lângă Montevideo, unde cresc câteva animale și fac, de mulți ani, agricultură.

Cultivă flori, livrate negustorilor care aprovizionează capitala. Mujica se ducea la birou singur, în Volkswagen-ul său „Broască”, vechi de 30 de ani, după ce mai întâi își lăsa soția la Parlament. Întrebat de jurnaliști cum de este atât de sărac, „El Pepe” a răspuns, senin, că nu este deloc sărac: „sărac nu este cel ce are puțin, ci cel care vrea mereu mai mult”. Imaginile din mica lor gospodărie sunt deja celebre: cei doi, președintele și soția sa, senatoarea Lucia Topolansky, îmbrăcați precum orice om ieșit în grădină, la sapă și la udat răsaduri, cu niște maidanezi primprejur, printre care și favorita, o cățelușă șchioapă, un tractor în fundal, cu care președintele lucrează pământul fermei, scule agricole, piese mecanice, butoaie, table, cutii, lăzi, scânduri sprijinite de casă, să fie la îndemână pentru vreo nevoie și, fala lui „El Pepe”, VW-ul Broască, vechi de 30 de ani, pe care a refuzat să-l vândă cu un milion de dolari unui șeic arab, colecționar de mașini.

Greu de înțeles cum oameni ca cei doi, președintele Jose Mujica și soția sa, senatoarea, au ajuns la un asemenea grad de înțelepciune. Poate mulții ani de pușcărie grea, pe care i-au făcut în vremuri de dictatură cruntă, poate acel sânge sud-american, pe care ne dăm seama că nu avem cum să-l înțelegem, decât atunci când citim un Marquez sau un Llosa, poate așa a vrut Dumnezeu, chiar dacă „El Pepe” se declară ateu, poate că poporul uruguayan, în destinul său, avea o nevoie astrală de niște asemenea oameni, poate toate la un loc.

Sau, poate că Mujica este pur și simplu „ultimul erou al politicii”, așa cum a spus marele cineast Emir Kusturica, după ce a terminat de făcut un film documentar despre „El Pepe”. În partea cealaltă a lumii, în România, Administrația Prezidențială cheltuiește milioane peste milioane de euro. Deplasări externe multe, vacanțe, concedii, vizite, drumuri care nu par a avea alt scop decât să-i ofere lui Carmen Johannis ocazia de a se îmbrăca precum o Mary Poppins nimerită în șifonierul Coanei Chirița.

Toate, prilejuri pentru președinte de a se arăta precum un pacient bogat, marțial-împăiat, cu zâmbet prescris-desenat de o comisie medicală, la vizita mare, cea de după raportul de gardă, scos de o însoțitoare la plimbare, duminica, prin curtea unui sanatoriu elvețian de lux. Salariu mărit de trei ori, dormitor într-o vilă de mii de metri pătrați, spart și mărit și ăsta de mai multe ori, Mercedes de peste suta de mii de euro, cu mânuțe mecanice care fac masaj la șale prin spătarele scaunelor, avioane private, câte și mai câte. Ar fi exagerat să-i cer neamțului cu care ne-am luat țara înapoi, cu atât mai puțin monden-stătutei sale consoarte, filosofia de viață a lui Jose Mujica și a soției sale, n-am cum, n-am de la cine. Nu mă pot împiedica, însă, să nu văd diferențele dintre noblețea modestiei cuplului uruguayan și țopenia de parveniți disperați a neamțului și a însoțitoarei sale. O diferență ca aceea dintre fracul ponosit în concerte al unui Niccolo Paganini și sacoul roșcat, tivit cu fir de aur, al lui Adrian „Copilul Minune”.

Nu visez pentru 2025 la un președinte care să-i sufle recordul lui El Pepe, acela de „Cel mai sărac președinte din lume”, ar fi mult prea mult, dar îmi doresc în următorii ani să fiu reprezentat de un cetățean care să-l egaleze pe uruguayan în modestie și bun-simț.