Aceeași zi, două direcții diferite pentru România: Constituțiile din 1-13 iulie 1866 și 20 februarie 1938!

10/11 februarie este o dată care pentru istoria României are o dublă semnificație. În primul rând, vorbim de eticheta comună care se atribuie acestei zile, de fapt nopții de 10/11 februarie. Această noțiune este lovitura de palat. În primul caz, un domnitor autoritar a fost înlăturat, accelerând demersurile de menținere în orbita europeană și de menținere al idealului independenței depline și a unirii desăvârșite, asta pentru că domnitorul o virase spre autoritarism și izolare. În al doilea caz, chiar monarhul care venise printr-o lovitură de stat a dat o lovitură de palat prin care și-a consolidat puterea. Vorbim de Cuza și Carol al II-lea, de momentele 1866 și 1938.

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza de către monstruoasa Coaliție 10/11 februarie 1866

Partidele politice, în fapt, grupările liberală și conservatoare se văzuseră excluse din arcul puterii, după lovitura de stat de la 2/24 mai 1864. Cuza introdusese un Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris. A introdus Senatul drept „corp ponderator” unde avea dreptul de a numi jumătate dintre membri.

Ion C.Brătianu, DA Sturdza sau C.A.Rosetti deveniseră membri ai „monstruoasei coaliții”, alianța dintre liberali și conservatori. Pe atunci, militarii puteau avea simpatii politice și mulți au fost câștigați de partea complotiștilor. Generalul Golescu, Locotenent Domnesc la 1848, maiorul Nicolae Haralambie (pe 10 februarie e ziua Sf.Haralambie!) sau  căpitanul Al.Candiano Popescu erau între connjurați. Ei au mișcat în noaptea care trebuia, 10/11 februarie 1866, tunurile și soldații călare de la Malmaison, de pe actuala Cale a Plevnei spre Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei, prin Strada Știrbei Vodă.Atunci, Palatul Domnesc era pe locul actualului Palat Regal. Palatul Domnesc fusese stabilit cu cel puțin 30 de ani mai devreme în Casele Dinicu Golescu, de lângă Biserica Kretzulescu.

Cuza a aflat de complot dar a ordonat dublarea gărzilor la Palat. Probabil, înțelesese și că nu mai era nimic de făcut. Deja din noiembrie 1865, lăsase de înțeles lui Napoleon III că ar lua în calcul să plece de pe tron. În seara de 10/11 februarie 1866, Cuza s-a trezit cu soldații și ofițerii în iatac peste el. A semnat actul de abdicare pe spatele unui ofițer pe nume Pilat. A fost evacuat discret către frontiera de la Predeal după ce a fost dus în casa Prefectului de Ilfov Constantin Ciocârlan.

10/11 februarie 1938 - Carol al II-lea devine rege-dictator!

Extrema dreaptă prin latura ei naționalistă a fost acceptată de Carol al II-lea, devenit rege, printr-o lovitură de stat încurajată de Președintele Consiliului de Miniștri Iuliu Maniu (lider și fondator al Partidului Național Țărănesc la 10 octombrie 1926) în 8 iunie 1930. Într-un fel, regele Carol al II-lea tolera manifestările naționaliste dacă acestea i se subordonau. Așa se face că la alegerile parlamentare din 1937, legionarii ajung pe locul III.  Liderul PNȚ, Iuliu Maniu făcuse cu ei un pact de neagresiune electorală, în ciuda caracterului profund anti-democratic, anti-constituțional și anti-semit al Mișcării Legionare, rebranduite în Partidul Totul pentru Țară. Totuși, niciun partid nu avea 40% ca să formeze singur Guvernul prin legea primei electorale.

Carol al II-lea  preferă un partid clasat pe un loc mai îndepărtat de podium, care avea sub 10%, Partidul Naționalist Creștin condus de Octavian Goga. Octavian Goga era un antisemit notoriu și un pro-german la fel de notoriu!  Îl avea alături pe AC Cuza, fondatorul antisemitismului politic românesc interbelic prin LANC, creată în 1923, AC Cuza promovând articolele de presă anti-semite ale lui Mihai Eminescu și cooperând o vreme în cadrul Partidului Naționalist Democrat al lui Nicolae Iorga, sedus de fascismul lui Mussolini, Iorga conducând partidul prin ziarul oficial al partidului, intitulat „Neamul Românesc”.

Guvernul Goga-Cuza instituit la finalul anului 1937, trece la treabă. Legea de revizuire a cetățeniei române lasă 242 000 evrei fără cetățenia română.  Din acel Guvern fac parte AC Cuza, ministru de stat, Istrate Micescu la Externe și Ion Antonescu la  Apărare, Ion Gigurtu la Comerț și Industrie. Așadar, regele Carol al II-lea arată clar că ține partea extremei drepte. De fapt, în 1933, Grevele de la Grivița fuseseră reprimate dur iar în anii 1934-1935, comuniștii, făcuți responsabili de organizarea grevelor vor fi anchetați, judecați și condamnați. Procesul din 1934 și cel din 1936 contra unor fruntași comuniști de top au avut loc la Craiova.

Constituția din 20 februarie 1938 e votată prin plebisict pe 24 februarie 1938!

Regele Carol al II-lea nu face în noaptea de 10/11 februarie 1938,  decât să schimbe Guvernul fără a renunța la toți membrii acestuia. Pur și simplu, considera că Octavian Goga era prea pe față cu Germania. L-a menținut pe Ion Antonescu la Apărare, l-a păstrat pe Armand Călinescu la Interne. În schimb, șef al Executivului era Patriahul Miron Cristea! La rândul său, Patriarhul Miron Cristea a patronat ideologia antisemită prin intermediul Bisericii, încuranjând tacit ca mulți preoți ortodocși să adere la Mișcarea Legionară (cu numele sub care a mai fost cunoscute, Totul pentru Țară, Garda de Fier)

Vor urma în rafală, adoptarea prin referendum a unei noi Constituții la 24 februarie 1938 (realizată de Istrate Micescu și votată de Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938) și a apariției partidului unic Frontul Renașterii Naționale în 16  decembrie 1938.

Epilogul celor două momente istorice: Constituția din 1/13 iulie 1866 și Constituția din 20 februarie 1938!

Locotenența Domnească (Lascăr Catargi, Nicolae Golescu, Nicolae Haralambie) a trecut la nominalizarea fratelui Regelui Belgiei, ducele Filip de Flandra care va declina oferta. S-a dus o luptă contra-cronometru pentru a găsi Principele străin dorit de Adunările Ad-Hoc la 1857. Cuza a știut că el era doar o etapă în calea propășirii naționale. La 10/22 mai 1866, va fi adus Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Spre cinstea lui, Principele Carol a păstrat toate reformele făcute de Cuza și chiar, cu unele solicitări, legate de dreptul de veto absolut, a aprobat la 1/13 iulie 1866, Constituția pe care demnitarii care făcuseră parte din „monstruoasa coaliție” o gândiseră ca etapă superioară Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat de Cuza în 1864 și recunoscut internațional ca Act Adițional al Convenției de la Paris din 19 august 1858.

În ciuda înconjurării de camarilă, Cuza a fost un patriot. A făcut în 7 ani de domnie (măcar a încercat dacă n-a reușit!) cât nu s-a făcut cu cel puțin un secol mai devreme. Spre

În 1938, a fost a doua oară în istoria politică de la noi când un om al Bisericii devenea șef de Guvern. Așa se petrecuse cu Guvernul revoluționar de la București din 1848, condus de Mitropolitul Neofit. În plus, data de 10 februarie era practic cu o zi înainte de detronarea lui Cuza în noaptea de 10/11 februarie 1866.

Ce lecții învățăm din cele două evenimente? Consecințele au fost total diferite!

Spre deosebire de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, al cărui model din 2/14 mai 1864, regele Carol al II-lea a început să-și consolideze regimul, să strângă și mai mult camarila în jurul lui, slăbind instituțiile statului, izolând România pe plan internațional, neglijând amenințările geopolitice, lăsându-se sedus de nazism și fascism, atacând formal și ineficient comunismul. A ignorat creșterea influenței Berlinului și Moscovei, visând la o iluzorie susținere din partea Parisului și Londrei, fără însă a menține democrația de la Londra și de la Paris.

Dacă fără 10/11 februarie 1866 n-am fi avut niciodată 10 Mai 1877 și nici 1 Decembrie 1918, este sigur că acțiunea din 10/11 februarie 1938 a condus direct la dezastrul din perioada 26 iunie-7 septembrie 1940, adică rapturile teritoriale care au distrus România Mare!