Cum se perpetuează și sfârșesc autocrațiile. Conducătorii autoritari nu sunt imuni la valul de sațietate indusă de erodarea încrederii la guvernare, val ce se răspândește acum pe tot cuprinsul lumii.

Lecție pentru China comunistă

Dată fiind apetența diplomaților chinezi pentru „diplomateză”, dacă nu chiar dialectică, pare improbabil ca programul „repausului” anual de săptămâna aceasta al partidului de guvernare într-o stațiune litorală să-l țină pe vreunul dintre participanți cu sufletul la gură.

Dar dacă activiștii de partid chiar și-ar fi dorit senzații tari, în program ar fi trebuit inserată o modificare de ultim minut, o masă rotundă despre elicoptere și autocrație - sau mai degrabă despre ce învățături pot fi deprinse de pe urma debarcării conducătoarei veterane a Bangladeshului, Sheikh Hasina.

Fuga ei cu elicopterul de la reședința sa, în fața mulțimilor furioase, nu ne amintește doar că până și sistemele cele mai robuste în aparență pot fi vulnerabile la forța populară; ea condusese țara, din ce în ce mai despotic, timp de 15 ani.

Ci e de asemenea și cea mai nouă manifestare a unui spirit de revoltă împotriva puterii politice, care bântuie întreaga planetă. Indiferent ce s-ar întâmpla acum în Bangladesh - și poate că această revoluție nu va fi cu final fericit - pare totuși prematur până la urmă să-i cântăm prohodul democrației globale.

Autocrațiile consacrate, China și Rusia, au devenit mai agresive

Anul a început cu o serie de avertismente privind fragilitatea acesteia. (Eu unul ar trebui s-o știu, dat fiind că am scris un eseu pe această temă.) Argumentul are fundații statistice solide. Timp de 20 de ani după căderea Zidului Berlinului democrația a fost pe val. Apoi spiritul pluralismului a început să se ofilească, nu în ultimul rând și în cea mai mare democrație a lumii, India.

Concomitent, autocrațiile consacrate au devenit mai agresive. China și Rusia au devenit, în feluri diferite, mai radicale. Aliații și statele clientelare au băgat de seamă acest lucru. Democrația părea să fi ajuns la ananghie, dacă nu chiar în declin.

Și totuși, iată că acum, la jumătatea acestui așa-zis an al democrației (în care se întâmplă să voteze mai mulți oameni decât oricând altcândva), își face apariția și o poveste ceva mai subtilă.

Dacă există într-adevăr o temă comună, atunci ea trebuie să fie aceea că, scrutin după scrutin, indiferent dacă în democrații liberale consacrate precum Regatul Unit și Franța, democrații mai tinere și zbuciumate dominate de un singur mare partid, ca India și Africa de Sud, ori state de-a dreptul autoritare precum Venezuela - și Turcia, dacă ne referim la alegerile locale -, cei aflați la putere au fost dezavuați de electorat.

Bangladesh. Cum sfârșesc autocrațiile

Și acum ajungem la Bangladesh. A fost prima țară care a votat în 2024, în ianuarie, și rezultatul părea o prevestire electorală de rău augur: Sheikh Hasina și-a asigurat al cincilea mandat prin măsluirea alegerilor. Și totuși, ultimul cuvânt tot alegătorii l-au avut. Poate că n-au putut s-o alunge prin intermediul urnei de vot, dar au făcut-o prin al străzii.

Oricât de mult ar putea să-i inspire și pe alții, e evident că revolta din Bangladesh nu poate risipi de una singură norii adunați deasupra democrației globale. Olusegun Obasanjo, fost președinte al Nigeriei, a avertizat că în Africa există o frustrare cu privire la democrația liberală de tip occidental. Conducătorii democratic aleși din Kenya și Nigeria au primit deja preaviz din partea protestelor de stradă cum că victoria electorală nu e un cec în alb.

Cel mai important scrutin dintre toate urmează să aibă loc în SUA, unde candidatul republican Donald Trump e un celebru sceptic al uzanțelor democratice. Dar chiar în acest moment, dacă FT ar trebui să voteze personalitatea anului, opțiunea evidentă ar fi personajul colectiv „alegătorul”.

Autocrațiile din Venezuela și Bangladesh, dependente de cele din China și Rusia

Așadar, ce-ar trebui să facă un autocrat în acest context? Tehnologia digitală le-a înlesnit autocraților instalarea unui stat polițienesc pentru spionarea cetățenilor proprii și exercitarea controlului asupra lor, dar și colaborarea cu alte entități nefaste din mediul de afaceri și cel politic. De asemenea, după fiascourile Occidentului în Irak, Afganistan și Libia, Washingtonul și-a pierdut în anumite părți ale lumii din forța de far călăuzitor capabil a uni partidele din opoziție. Însă autocrații nu sunt imuni la această pandemie a sațietății de guvernanți.

Cei mai abili dictatori știu că există două reguli de aur ale supraviețuirii: menține-ți armata loială și populația hrănită. Prăbușirea lui Sheikh Hasina amintește de cel mai faimos caz în care un dictator a fugit cu elicopterul: Nicolae Ceaușescu, tiranul veteran al României, în decembrie 1989. Acei cititori care stau mai bine cu memoria își vor fi amintind filmările neclare cu mulțimile strânse în fața sediului partidului comunist. Momentul-cheie a fost acela în care au început să se audă scandări cum că „armata e cu noi”. Armata - după ce împușcase manifestanți zile la rând - trecuse în tabăra cealaltă.

Același a fost momentul de cotitură și în Bangladesh: armata, altfel aliat tradițional al lui Sheikh Hasina, a clarificat că refuză să mai reprime protestele. Dictatorul Venezuelei, Nicolás Maduro, s-a asigurat, din contră, că șefii armatei sunt bine prinși într-un hățiș de afaceri și corupție - și totodată dependenți, în diverse grade, de Beijing și Moscova.

Ce ar putea urma în Coreea de Nord

Sheikh Hasina a pierdut totodată din vedere și regula numărul doi. Ea a prezidat peste o economie care a crescut în paralel cu șomajul. Autocrații pot supraviețui domnind peste un dezastru. Zimbabwe e un bun exemplu: a eliberat o supapă, adică frontiera cu Africa de Sud, și câteva milioane de oameni au fugit peste graniță în căutare de muncă.

Coreea de Nord constituie un exemplu extrem în care totalitarismul cuplat cu izolarea pot asigura supraviețuirea regimului.Însă autocrațiile cele mai puternice - Rusia, China și Iran - au totuși nevoie de un contract mai subtil cu populația lor. Vladimir Putin a realizat de timpuriu că dacă va ameliora nivelul de trai va putea conta pe un nucleu solid de sprijin. Aș paria totuși fără ezitare că, în ciuda brutalității lui externe și a aparentei duduieli a economiei militarizate, el nu doarme neîntors noaptea.

Cât despre Beijing, a fost uluitor cât de rapid a dat-o guvernul la-ntors în 2022, când populația a ieșit în stradă contra interdicțiilor pandemice. Se pare că aparatcicii vor promova economia drept prioritară în „repausul” de săptămâna aceasta. Și nu se înșală deloc. Nu e numai un aspect vital în contextul competiției strategice cu America. Mai presus de toate e vorba și de supraviețuire.

(Articol de Alec Russell, Financial Times; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)