Arătam în urmă cu câteva zile cum un impuls de o uluitoare prostie i-a făcut pe niște cetățeni să scoată o carte, o culegere de texte, în care Mirel Curea, autorul acestor rânduri, figurează pe o listă a conspiraționiștilor pro-putiniști din România, publicată de „Editura Institutului European din Iași”, sub titlul  „Războiul din Ucraina. Un conflict regional cu efecte globale”, apărută în coordonarea lui Sorin Bocancea, infractor condamnat definitiv de ÎCCJ, rectorul  Universității (particulare) „Petre Andrei” din Iași.

În această carte, în cuprinsul capitolului „Temele și termenii cheie ai propagandei ruse în România”, autorul Constantin Ilaș, lector al Facultății de Științe Politice a aceleiași universități particulare, „Petre Andrei”, îmi menționează numele pe o listă botezată de el „Vectorii propagandei”. Vectorii propagandei rusești în România, evident, din moment ce capitolul lui Ilaș asta pretinde că tratează prin însuși titlul textului cu care a contribuit la scrierea cărții: „Războiul hibrid pentru colonizarea minților. Propaganda pro-rusă din România”. Despre faptul că printre acuzațiile aduse figurează și cea de anti-vaccinist, nici nu mai vorbesc, ea ține direct de halucinația patologică.

Așadar, negru pe alb, sunt acuzat de cei doi, autorul Constantin Ilaș și coordonatorul cărții, Sorin Bocancea, de faptul că aș fi un „vector de propagandă pro-rusă în România, într-un război hibrid pentru colonizarea minților”. Asta nu ar fi nimic, deși este, dar să trecem mai departe, să vedem și cam care ar fi gravitatea posturii mele pe care mi-o atribuie cei doi. Păi tot ei doi, autorul și coordonatorul său, o stabilesc, în același capitol, la pg. 451:

„De aceea, consider că propagandiștii proruși, proputiniști, sunt mai periculoși și mai răi decât soldații: soldatul rus este expresia directă, nemijlocită a invaziei și agresiunii, a forței și violenței; propagandistul încearcă să justifice pentru opinia publică invazia și agresiunea, forța și violența ca fiind demne de a fi acceptate, ca fiind normale și legitime.”

Trag o linie și însumez: Așadar, Constantin Ilaș și Sorin Bocancea mă acuză fără niciun fel echivoc de faptul că, în calitate de „vector de propagandă pro-rusă în România”, angrenat „într-un război hibrid pentru colonizarea minților”, „sunt mai periculos și mai rău decât soldatul rus”. Adică, sunt mai periculos și mai rău decât nenorociții care cotropesc, ucid, torturează, jefuiesc și violează poporul ucrainean la el acasă, iar asta, pentru că eu aș căuta să justific exact așa ceva, crima, tortura, jaful și violul.

Sincer, nu înțeleg ce i-a apucat pe cei doi, ură în formă pură, ignoranță crasă, ambele, chiar nu-mi dau seama, pentru că opiniile mele publice în materia atacării militare a Ucrainei de către armata rusă sunt cum nu se poate mai clare și mai lipsite de orice echivoc, aș spune chiar lipsite de orice nuanță. Nici nu aș fi avut cum să fiu altfel, așa m-a crescut și educat tatăl meu, ofițer-inginer al Armatei Române. Am povestit public, imediat după atacarea Ucrainei, una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei mele, care este legată exact de un episod asemănător, unul în care România a scăpat ca prin minune de o soartă identică cu cea a Ucrainei de astăzi:

„Ne formăm, gândim și reacționăm mai ales în baza experiențelor acumulate. Percepem realitatea și ne raportăm la ea în baza acestor experiențe. Suntem ceea ce am trăit, altfel spus. Care a fost trăirea care mi-a determinat gândirea și sentimentele care mă domină acum, față de evenimentele care înmărmuresc astăzi omenirea? Am mai povestit, dar în cu totul altfel de împrejurări.

Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost ofițer, inginer-genist, în Armata Română. Nu a luptat în războaie, dar toată cariera a făcut și desfăcut bombe. N-a avut parte de războaie, dar a fost pregătit să moară. În 1968, când Armata Roșie secondată de trupele Tratatului de la Varșovia, mai puțin România, au invadat Cehoslovacia, ca tânăr căpitan-inginer a fost chemat să-și apere țara de o posibilă invazie sovietică. Era într-o noapte, cam pe la ora 1. A venit în camera băiatului sau, elev în clasa a doua, l-a trezit blând, și i-a spus așa: „Băiatul lui tata, este posibil ca tata sa nu mai vină niciodată acasă, să știi însă că dacă nu va mai veni, este pentru ca s-a dus sa te apere pe tine, pe mama, să-si apere țara și casa”.

Nu am priceput vorbele, pe moment nu am simțit decât intensitatea emoției pe care mi-a transmis-o. Simt și acum în nări mirosul de spirt medicinal de pe obrazul proaspăt bărbierit al tatălui meu. Ei bine, în privința a ceea ce trăim astăzi, răspunsul meu acolo se află, în acea noapte.”

Ar fi ridicol să mă apuc să demontez cu zeci de citate din mine însumi, din articolele și intervențiile mele televizate, gravele afirmații ale celor doi. O voi face în fața instanței, dacă va fi cazul, pentru că nu eu va trebui să mă justific, ci cei doi. Eu socotesc de pe acum că la va fi foarte greu, chiar imposibil, să susțină chiar și în cea mai măruntă măsură, cea mai teribilă inepție care a fost pusă vreodată pe seama mea, aceea că aș fi un propagandist pro-rus, mai rău decât criminalii în uniformă ai unei armate care, fie că a fost a fost a Țaratului, a Imperiului, a URSS, sau a Federației Ruse, a fost instrument de cotropire și ocupație, de crimă, tortură, jaf și viol.