Tematica transportului de hidrocarburi în bazinul mediteranean nu este doar o chestiune comercială ci implică o serie de mutații calitative și cantitative în ceea ce privește matricea componentelor privind securitatea regiunii. Indiferent cum se va sfârși conflictul din Ucraina, ansamblul consecințelor acestuia va afecta și spațiul Mediteranei extinse care cuprinde - pe lângă partea europeană-occidentală, Asia Mică și bazinul pontic - întregul versant african până în Sahara și Sahel precum și Orientul Apropiat până la Golful Persic.

În viziune italiană, de exemplu, Mediterana extinsă - concept peninsular acceptat de Paris și Madrid, printre alții – include și Africa Occidentală până la Golful Guineea. Deocamdată, mă voi referi la regiunea Mării Mediterane ,,clasice’’ - Mare nostrum, cum o numeau romanii - care desparte cele trei continente: Asia, Europa și Africa.

Securitate și factori de risc în Mediterana

Echilibrul și stabilitatea regiunii sunt esențiale pentru riverani cât și pentru cei care au interese majore în zonă: Marea Britanie - stat riveran dacă luăm în seamă Gibraltarul - Rusia, China, Iran și Statele Unite. America însă, încă din perioada celui de-al doilea mandat al lui Obama și sub Donald Trump, a inițiat un proces de dezangajare progresivă cu încercări firave ale actualei administrații de a reveni, cel puțin declarativ, în regiune.

Amenințările la adresa securității și factorii de risc sunt consecințe ale fluxurilor migratorii din Africa spre Europa, prezența masivă și acțiunile grupărilor extremist-teroriste din arealul maghrebian și Orientul Apropiat, conflictele din Libia și Siria în care protagoniștii acționează preponderent la ordin extern, tensiunile dintre Grecia și Turcia extinse și pe teritoriul cipriot. Relațiile tensionate dintre Israel și palestinieni, situația din Liban, amestecul Iranului în Liban prin gruparea Hezbollah și tensiunile dintre Algeria și Maroc completează cadrul general al factorilor de risc în regiune.

Dacă până în urmă cu un deceniu, de exemplu, problematica de securitate în Mediterana orientală era determinată de recrudescența fenomenului terorist, în ultimii ani aceasta s-a diversificat datorită descoperirii unor zăcăminte de hidrocarburi în apele teritoriale ale Egiptului, Ciprului, Libanului și Israelului. Această stare de lucruri- zăcămintele sunt mult peste necesarul statelor din zonă iar cererile la export s-au înmulțit în actualul context energetic european - a redeschis unele conflicte mai vechi, vizibile sau latente, care au dobândit o formă geopolitică. Parafrazând un cunoscut istoric francez, Fernand Braudel, care spunea despre Mediterana orientală ,,aici istoria încă arde’’ aș putea afirma că istoria se reaprinde încet și sigur, dacă se va fi stins vreodată.

Va fi un alt conflict militar?

Dacă agresiunea împotriva Ucrainei n-ar fi avut loc, matricea conflictelor generate de interese istorice sau economice din Mediterana ar fi rămas la o dimensiune pe care aș numi-o ,, post-primăvara arabă’’ având ca actori principali Siria și Libia. Ceilalți factori de risc păreau stabilizați. Alterarea pieței mondiale a energiei din combustibili fosili a generat un alt mod de abordare a chestiunii resurselor atât din partea producătorilor cât și a clienților actuali și potențiali. Producția de hidrocarburi din estul Mediteranei a devenit mai sigură decât cea din Libia - unde conflictul pare fără sfârșit - și chiar din Algeria care ar fi pe cale să devină o alternativă reală la resursele rusești. Voi încerca în rândurile următoare să explic această afirmație.

Între Algeria și Maroc există o serie de tensiuni care, ținând cont de evoluțiile din ultimii ani, par insurmontabile. Contenciosul cu Rabatul privește statutul Saharei Occidentale - fostă colonie spaniolă disputată de Algeria și vecinul din vest - reaprins după decizia lui Donald Trump, din decembrie 2020, de a recunoaște suveranitatea Marocului asupra regiunii în schimbul normalizării raporturilor dintre Maroc și Israel. Algeria a rupt relațiile diplomatice cu vecinul său și a întrerupt sine die exportul de gaz către Spania care favorizase diplomatic Rabatul - prin conducta care tranzita Marocul. Situația este ceva mai complexă decât prezentarea mea de mai sus având și o dimensiune istorică însă grosso modo nu se poate exclude un conflict militar între cele două state, aspect care ar reduce mult din importanța alternativei algeriene la aprovizionarea cu gaz și petrol a Europei de sud și nu numai.

Rusia mereu prezentă...

Acestui element de condiționalitate i se adaugă un altul poate chiar cel mai important: relația dintre Algeria și Federația Rusă. Algerul este principalul partener militar al Moscovei în Mediterana centrală și de vest și cel mai important client din Africa al complexului militar-industrial rusesc. Războiul din Ucraina nu a știrbit cu nimic această relație privilegiată. Un exemplu: în noiembrie ac., vor avea loc exerciții militare ruso-algeriene, pe segmentul ,,antiterorist’’ la o bază militară din vestul Algeriei - Hammaguir - sub titlul generic Desert Shield 2022, stabilite după agresiunea Rusiei în Ucraina. Hammaguir, fostă bază franceză, este situată la câteva zeci de kilometri de frontiera cu Marocul.

Este vorba despre etapa a doua a unei serii de exerciții militare după cele organizate în octombrie 2021 în Oseția de nord. În plus, diplomația militară a Moscovei acționează pentru a obține concesiunea bazei navale de la Mers-el-Kebir, fostă bază sovietică. Tratativele sunt dificile - par să bată pasul pe loc în ultimele luni - dar relațiile între cele două țări nu ar fi afectate deși evidențiază o minusculă linie de demarcație în rețelele de încredere bilaterală.

Un simplu demers analitic asupra prezenței Rusiei în arealul mediteranean - din Siria în Libia (grupul Wagner), Algeria și la sud, în Mali - arată complexitatea dar și fragilitatea și mai ales incertitudinea care guvernează mediul de securitate din regiune. Alături de ceilalți factori de risc menționați mai sus, prezența Rusiei în Mediterana demonstrează vulnerabilitatea unui viitor sistem de transport spre Europa al resurselor fosile care face ca dependența directă actuală a Occidentului de Moscova să devină un gen de condiționalitate indirectă. Aceasta, dacă războiul din Ucraina și sancțiunile îi vor permite Rusiei - din punctul de vedere al resurselor și credibilității politico-diplomatice, în scădere - să-și continue acțiunile în bazinul Mării Mediterane. Deocamdată, capacitatea sa politico-militară în Siria și militară în Libia, rămâne intactă. Despre factorii de risc în Mediterana și bazinul pontic vom mai vorbi.