În volumul ”Istoria Bucureștiului”, scris de istoricul Constantin C. Giurescu, este prezentat un document despre o cârciumă celebră la începutul anilor 1700 și datorită căreia s-a născut o expresie folosită și azi. În prim-plan apare prima cârciumă din București, deținută și administrate de Popa Crițu, de la numele căruia vine și expresia „beat criță″.

Documentul prezentat în volumul citat datează de la data de 13 mai 1714. La acea vreme, conform b365.ro, „Ștefan Cantacuzino scutește Popei Crițului dă la biserica Stelii o cârciumă a lui ce este lângă biserica Stelii, dă cămănărit, dă fumărit, dă vin domnesc și dă vamă”.

Ștefan Cantacuzino a domnit în Țara Românească din aprilie 1714 până la 21 ianuarie 1716 și a fost ultimul conducător pământean al țării înainte de instituirea domniilor fanariote.

La decizia care îl viza pe Popa Criți se ajunsese pentru că pentru că primele „pimnițe de cărămidă cu piatră” aparțineau stăpânilor de vii, marilor dregători, Mitropoliei, mănăstirilor, bisericilor și bărățiilor, cum li se spunea bisericilor sau mănăstirilor catolice.

În ceea ce-l privește pe Popa Crițu, sursa citată a notat că numele său vine de la Creta. Individului i se spunea și Popa Cretanul. La origini, acesta era grec, desigur.

De la prea multă veselie s-a ajuns la beat criță

Datorită mușteriilor care uitau adesea numărul ulcelelor cu vin ce alunecau rapid pe gâtlejurile însetate, numele lui a fost românizat. Așa s-a ajuns la Popa Crițu. Era greu să spui „beat Cretă″. Mai frumos suna „beat criță″.

Conform dexonline.ro, „criță″ are și alte înțelesuri, fără nicio legătură cu aventurile bahice. Revenind la paharele noastre, mai trebuie spus că localurile în care se consumau mai ales vinuri și rachiuri apar și într-un zapis din 12 martie 1580.

În acel document redactat în urmă cu peste 440 de ani, Mihnea Voievod „întărește Biv Vel Vornicului Dragomir șase prăvălii și o pimnița de piatră și case deasupra pimniței”. Cine avea o astfel de afacere în cetatea Bucureștilor, era cu siguranță un om foarte bogat.

Printre cei mai avuți negustori ai acelor vremuri au fost și Cârstea Neguțătorul, Iorgache Vornicul și Ghinea Mustachi Neguțătorul, care în 1655 avea „o pimniță cu cinci prăvălii la ulița cea mare din Bucuresci”.

Atenție! Nu oricine avea voie să vândă vin în București. Legile de atunci erau clare: aveau voie să vândă cei care aveau podgorii, iar cei care n-aveau plăteau dări. Se percepea un taler de fiecare bute vândută.

Cârciumarii mănăstirești aduceau venituri importante

Și mai era ceva: cârciumarii erau obligați să își pună „pimnița″ departe de „stăpânul locului” și de cârciumarii mănăstirești. Totul era gândit pentru a elimina concurența în zonele menționate.

„Pentru că da, cei mai grei cârciumari din București au fost preoții, cu noi este Dumnezeul bețivilor. Unde mai pui că micii întreprinzători erau obligați ca, pe lângă vinul lor, să vândă și «vin domnesc» și să-i aducă Domnului paralele câștigate, la fiecare sfârsit de săptămână.

Ăsta, da, profit. Celor care făceau concurență Bisericii și Marilor Dregători le se tăiau «cepurile butoaielor». Într-un zapis inedit dat mănăstirii Radu Vodă, în 5 mai 1743, Mihai Racoviță hotărăște:

«pentru câte cârciume ar fi ale unora-altora de ar vinde vinurile prea aproape de mosia mănăstirii, să nu se îngăduiască pe nimeni dintr-aceia să vândă vinu’, ci să le taie cepurile, ca să se vânză numai vinul ce ar fi pă la cârciumile mănăstirești.

Iar care oameni ar fi având circiume mai departe de cârciumile mănăstiresti și ar fi tot pe moșia mănăstirii, aceia să vânză, numai să-și dea obiceiul moșiei, de câte buți ar vinde, de bute câte taleri unu, și așa să vânză»″, se mai arată pe b365.ro.