Nu există petrecere de nuntă, în zilele noastre, în cadrul căreia, la un moment dat, mireasa să nu fie furată și dusă într-o locație secretă, de unde mirele trebuie să o răscumpere. Bineînțeles, este o farsă pusă la cale de prietenii proaspătului cuplu căsătorit, iar locația secretă este, de regulă, un club de dans ori un restaurant, unde „răpitorii” și „victima” continuă distracția. Asta până când mirele, singur sau însoțit de nași, își face apariția și o recuperează pe mireasă cinstindu-i pe așa zișii hoți cu băutură și mâncare din belșug.

Obiceiul răpirii fetelor de măritat, de către feciorii îndrăgostiți, vine din timpuri de mult apuse, fiind pomenit inclusiv de vechii cronicari în scrierile lor.

Un astfel de caz de răpire este descris de cronicarul Ion Neculce și îl are ca erou pe domnitorui Gheorghe Ștefan, care a condus Moldova între anii 1653 și 1658. Cronicarul spune că înainte de a lua domnia, văduv fiind acesta a pus ochii pe o jupânească tânără, frumoasă din neam bun, al Boieștilor, dar foarte săracă.

Viitorul domnitor a urmărit-o pe jupânița Safta, așa cum se numea și a luat-o cu forța din trăsura cu care călătorea, în ciuda opoziției acesteia. În cele din urmă, totul s-a încheiat cu bine, iar răpitorul s-a căsătorit cu boieroaica, transformând-o în prima doamnă a Țării Moldovei.

Cazuri precum acestea erau rare la nivelul elitelor boierești, unde înțelegerile și alianțele matrimoniale se făceau și se desfăceau în funcție de interesele politice.

„Vino bade de mă fură...”

Furatul fetelor era un obicei specific zonelor rurale din Principatele Române și făcea parte din viața cotidiană. Era atât de vechi și atât de răspândit încât nimeni nu s emai scandaliza la auzul unei asemenea isprăvi. Se întâmpla, de regulă, atunci când părinții fetei nu erau de acord, din diferite motive - lipsa averii, neamul prost, lipsa educației etc. – cu bărbatul pe care aceasta dorea să și-l ia de soț.

Răpirea se întâmpla cu voia fetei, care nu se împotrivea și cu știința preotului din sat care jucau și rolul de negociator pe lângă părinții supărați. În cele mai multe din cazuri însoțit de complici, prieteni de vârstă apropiată, bărbatul o pândea pe fată și o lua pe sus, de lângă rude, ducând-o într-un loc ascuns., greu de găsit. Bineînțeles, răpitorul și complicii săi aveau grijă ca toată comunitatea să afle despre ceea ce au făcut, astfel încât să pună presiune pe părinții îndărătnici, ca să accepte nunta.

Pe măsură ce timpul se scurgea fără ca fata să fie găsită și să revină la casa părintească, onoarea ei avea de suferit, cel puțin în ochii comunității, iar îndărătnicia părinților scădea. Familia avea două opțiuni, prima să-l reclame pe răpitor autorităților și să ceară pedepsirea sa sau să accepte căsătoria celor doi.

În cele mai multe dintre cazuri, de rușinea satului, presați de preoții care jucau rolul mijlocitorilor, părinții cedau și acceptau a doua varaintă, mariajul. Era cea mai bună soluție pentru ca rușinea pățită să fie acoperită și să nu dea prilejul la cleveteli din partea vecinilor.

Tinerii reveneau acasă, își cereau iertare pentru nebunia lor, iar nunta se făcea cu grăbire, înainte să apară vreun copilaș. Astfel, odată conflictul încheiat, toată lumea era fericită, iar familia implicată redevenea respectabilă în fața comunității.