Remarcabil exerciţiul de-a aduce laolaltă 24 de femei din zece țări. Dincolo de granițe, culturi, mentalități sau legislații, unite numai de pasiunea lor pentru broderie. E drept că și deosebirele merită scoase în evidență. În special modul cum arta tradițională e privită de autorități și încurajată, ori nu, în fiecare zonă a lumii în parte.

Sub cupola Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” oaspeți din Albania, Armenia, Bulgaria, Franța, Macedonia de Nord, Grecia, Moldova, Ucraina, regiunea Walonia-Bruxelles din Belgia și România. La inițiativa Biroului Regional pentru Europa Centrală şi de Est al Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

Franța. Școala profesională cu clasă de broderie

Clemance Mauberquez a decis să se întoarcă, prin arta sa, în urmă cu sute de ani, dar, în paralel, să inoveze structura hainelor, cu fire metalice şi din cauciuc. Tânăra franţuzoaică nu trăieşte, încă, din aşa ceva, deşi are în vedere un astfel de stil de viaţă.

Dovada cea mai bună e că a urmat cursuri de broderie, timp de patru ani, într-un liceu profesional din ţara ei. Încă un an a fost, tot în scop de formare, în Bruxelles, la Școala “Cambre”, de Arte Superioare, unde şi-a desăvârşit tehnica designului textil. „Acolo am învăţat baza ţesutului”, zice domnişoara.

A dobândit, după atâta trudă, calitatea de artizan, cum scrie şi pe diplomele ei. Ajunge astfel în târgurile de profil, unde trebuie să îţi dovedeşti profesionalismul. Artizanul e apărat de lege, pentru că nu i se pot copia obiectele pe care le produce. Creaţiile fiind în prealabil brevetate. “Dacă am brevet, îl pot da în judecată pe cel vinovat că mi-a copiat produsul”, spune Clemance.

Subliniază ideea de inovaţie. Reciclează cauciucuri de maşini, pe care le taie cu foarfeca. Nişte foarfeci mari. Cu foarfeca, totuși?! Aproape de necrezut, dar ea o spune pe un ton atât de normal. Obţine fâşii pe care apoi le intercalează cu firele metalice. E o broderie mai specială, care îţi aminteşte de cămăşile din zale ale vechilor cavaleri medievali.

Dar până la a crea asemenea vestimentaţii mai are de șlefuit tehnica. Momentan concepe doar accesorii pe care le ataşează altor tipuri de îmbrăcăminte. Pentru firul metalic are un ac, prin urechile căruia îşi trece visul şi, în final, se ocupă de însăilare. Mixându-l cu spaghetele cauciucate.

Bulgaria. Ateliere meșteșugărești susținute de Guvern

Zlankova Rossitsa e din Bulgaria, mai precis din localitatea Kazanlak. Îmi dă cel mai bun punct de reper, Valea Trandafirilor. Doamna face parte dintr-un centru comunitar în care atelierele meşteşugăreşti se întrepătrund cu o serie de clase în care copiii sunt pregătiţi să ia locul, peste ani, actualilor maeştri. În broderie, în prepararea dulceţurilor, şi a dansurilor şi cântecelor specifice zonei, dar şi în obţinerea parfumurilor care îşi trag seva din neasemuitele flori.

Cine susţine centrul comunitar? „Primăria şi Guvernul”. Autoritatea locală se ocupă de buna funcționare a facilităților instituţiei, iar ministerele Culturii şi Finanţelor asigură finanţarea atelierelor şi a întregii structuri educative. Ai nevoie de materii prime, de tot felul de dotări. Banii sunt trimiși în urma proiectelor pe care specialiştii de aici le scriu şi le trimit Guvernului de la Sofia.

„Să veniţi la sfârşitul lunii mai!”, mă invită Rossittsa, să văd cum trandafirii înşişi sunt celebraţi, şi produsele pe care meşterii le prepară, dând la o parte spinii. Mai e ceva ce se poate întâlni acolo. Marea de străini care de mulţi ani inundă satele bulgărești, cu dorinţa de a-şi îmbogăţi bagajul de cunoştinţe, integrându-se în munca din ateliere.

În timp ce vorbeşte cu mine, bulgăroaia îşi brodează mândria, nedisimulată, într-o pânză imaculată. Ţine să anunţe și două festivaluri desfăşurate în prima parte a fiecărui an, unul de folclor, altul dedicat măştilor. „Festivaluri internaţionale”, asta te duce cu gândul că o întreagă comunitate are de lucru, fără întrerupere.

Belgia. „Madame Therese”

Belgianca Lili Desrues a urmat cursuri specifice meșteșugurilor tradiționale în Paris, la Bruxelles şi în Londra. În primele două a învăţat tot ce ţine de textile, iar în Marea Britanie, broderia. A interesat-o în cel mai înalt grad broderia pentru că prin aceasta a reușit să stăpânească proceduri care fac legătura între grafică şi matrice. „Sunt foarte intereată de tradiţii!”.

Dar, oare, mai există, la voi, tradiţii? „Sunt pe cale de disparţie. Dar avem grijă să nu le lăsăm să dispară cu totul. Ne-am schimbat optica”.

Lili îşi duce traiul în Belgia, în Lessines. Sunt deja 15 ani dedicaţi pasiunii. „Toată ziua brodez”. Desenează și modele, concepe felurite modalităţi de exprimare artistică. „Caut mijloace de a mă dezvolta”. S-a îndreptat şi către aria bijuteriilor, în special a broşelor. Face epoleţi, ca niște emblem, pentru o gamă variată de haine. Chiar se cer pe piaţă, mă asigură. Are propria marcă, denumită „Madame Therese”, ca mică afacere a broşelor şi altor accesorii, de un an încoace.

Şi-a extins volumul de muncă prin creaţia vestimentară. „În Belgia e un mare creator de spectacole, Franco Dragone, care călătorește în toată lumea”. Lili colaborează cu el pe partea desen, de modele, aplicate pe costume. “Îmi câştig pâinea ca designer de textile. Trebuie să cauţi tot timpul noi modalităţi de exprimare, de inovare. În acest fel reuşeşti”, e un sfat de reținut.

Grecia. Numai de dragul bunicii

Din Grecia nu vin atât de multe motive de optimism. O spune cea care s-a născut şi trăieşte acolo, Maria Charami Vasiliki. “Am fost mereu fascinată de patrimoniul ţării mele”. Poezia Balcanilor răsuflă prin fiecare cuvînt al acestei femei. În casa părintească avea un război de ţesut, de la bunica. Ea a învăţat-o ce nu a uitat toată viaţa.

Numai că viaţa i-a îndreptat paşii pe cu totul alte drumuri. S-a măritat, a făcut copii şi a lucrat în domeniul bancar. “Nu am mai avut, vreme de 30 de ani, nicio legătură cu tradiţiile”. Abia acum, la pensie fiind, s-a întors la dorul tinereţii ei. Şi la acea imagine, unică, a bunicii.

Într-o zi, se întâmpla cu şase ani în urmă, după ce încheiase conturile cu serviciul, are o revelaţie. Se așează la acelaşi război, de țesut, care o aşteptase undeva, în podul casei. Numai că ideea merge mai departe. Să pună împreună mai multe ţesături şi nuanţe. Creează, dacă vă imaginaţi, altfel de tablouri. Petice cu lumini şi umbre, linii, cercuri, punând la încercare toate întrebările privitorului.

La ea acasă lucrează. Singură. Până şi culorile pânzeturilor şi le prepară, din plante. Ca în vechile timpuri. Face şi bijuterii, dar tot în baza textilelor. E ceva care ţine însă numai de plăcere. Nu e nici pe departe o afacere, din cauza taxelor foarte mari pe care statul grec i le-ar pune pe cap. Ar ajunge, a calculat, să plătească mai multe impozite, faţă de cât ar câştiga.

„Cunosc foarte multe femei, la fel ca mine, care îşi limitează activitatea din cauza fiscalităţii”, realitatea contrastează puternic cu frumuseţea talentului. „Suntem în criză mare, în Grecia”. Ca atare, mulţi oameni nu sunt dispuşi să scoată bani din buzunar pe obiecte de artizanat.

Armenia. Promisiunea de peste cinci ani

Shushanik Barseghyan are 25 de ani şi e din Armenia. Fata asta are un plan bine stabilit. Aşa susține. Studiază managementul întreprinderilor, dar stăpâneşte, încă din copilărie, tehnica broderiei. „Am învăţat de la bunica mea”. Mai târziu, a făcut şi lucru manual, în şcoală, șlefuindu-și abilitățile.

Vorbeşte şi, în acelaşi timp, lucrează pe etamină. Când era de-o şchioapă, umplea pomul de Crăciun cu decoraţiunle pe care le făcea, în aplauzele familiei. Acum se ocupă și cu bijuteriile din perle, mici, cât o gămălie.

Se gândeşte să pună cap la cap toate elementele. Învaţă la facultate să construiască o afacere. În centrul universului ei va așeza tradițiile. „O afacere profitailă!”, accentuează. Sunt total de acord cu ea, încurajând-o.

Ne strângem mâna, cu următoarea promisiune. Ne vom reîntâlni peste cinci ani. E bine? Se gândește puțin. Crede că este de ajuns. Ca până atunci să pună pe roate ce creionează în aceste clipe.

Basarabia. „Eu ţes şi așa îmi alin inima”.

Natalia Nicolaescu, oacheșă basarabeancă din Chişinău, domoală în naraţiunea-i despre cămăşile tradiţionale. În calitate de inginer tehnolog în panificaţie decide, cu trei ani în urmă, să scoată din lada sa zestre cele ce a deprins de la mamă şi de la bunică, anume să deseneze, în aţe fine, contururile din Lozova, acolo unde îi sunt rădăcinile.

Face parte din “Şezătoarea Basarabiei”, un grup format din peste 100 de doamne şi domnişoare de pe întreg arealul cuprins între Prut şi Nistru, care se întâlnesc o dată pe lună în Muzeul de Etnografie din Chişinpu, sub bagheta coordonatorului ştiinţific Varvara Buzilă.

E o activitate care ţine exclusiv de latura artistică, nicidecum de cea comercială. Se urmăreşte renaşterea costumului popular basarabean, atât de vitregit în perioada sovietică, când iile şi toate celelalte ţesături au fost aruncate pe foc. Pentru că românii din Basarabia erau obligaţi să uite că sunt români.

Ştiu bine aceste lucruri de la alţi meşteri din stânga Prutului, cu care am discutat în alte dăţi, iar azi, când i le spun Nataliei, văd cum i se umezesc ochii.

Răspunsul ei, șoptit, vine dintr-un înţeles greu de intuit, în special de aceia care nu au apucat tulburile vremuri. „Eu ţes şi așa îmi alin inima”.

România. „Mai întâi am cusut la lumina lămpii”

Iulia Goran. România. Breaza. De o jumătate de secol brodează. Dar poate că, în cazul dumneaei, ar fi prea puţin spus. S-ar zice, mai bine, că până şi visele i se țes în același ritm.

Probabil că nouă, azi, ni se pare ceva ieşit din comun, dar în vremea copilăriei sale era normal ca o fată să înveţe cum să domolească valurile emoțiilor dinaintea nunții. După obiceiul pământului, își lucra propria zestre, Cămăşi, covoare, feţe de pernă. „Mai întâi am cusut la lumina lămpii”.

Şi-a păstrat îndeletnicirea, câştigându-şi existenţa, cât a lucrat într-un sistem structurat de stat, cum se numea „Romartizana”. Avea sediul în Bucureşti, pe Calea Victoriei. Iulia făcea parte dintr-o secţie de creaţie.

După 1990 a fost invitată în toate colţurile lumii, din Europa până în China, şi în multe colțuri ale României, expunându-și rodul trudei în manifestări artistice organizate de Institutul Cultural Român sau de Muzeul Satului din București. „Pe banii mei nu puteam să ajung niciunde”.

Nu cred că e ceva ce n-ar putea să conceapă cu iscusinţa ei. Rochii de mireasă, cele mai ample obiecte vestimentare, subliniază aspectul, la care lucrează şase sau şapte luni, apoi cămăşi bărbăteşti, feţe de masă, mileuri, urmând linia tradiţiei, fireşte. Primeşte cel mult 20 de comenzi pe an. În pensie însă îi este baza. Doar în ea!

Încă o dată aud, ca și de la alți meșteșugari de la noi, de-a lungul anilor, despre problema legată de lipsa acelei legi care să reglementeze acest vast domeniu. Să le ofere protecție în fața kitsch-urilor și să le asigure un mediu economic prietenos, prin taxe și prețuri ale materiilor prime care să nu-i mai sufoce. Un proiect care de mai bine de zece ani bântuie sertarele ministeriale.

Concluzie. Lecția Occidentului? Sau cea bulgară?

Vara trecută, în Apuseni fiind, am întâlnit un meșter fierar. Îmi spusese, între altele, că a primit invitația de a merge în Franța, să fie acolo îndrumător, în fierărie, într-o școală de meserii. Un fost discipol al său îi spusese că în Occident e mare nevoie, la ora de față, de meșteri autentici. „Dumneata ai fi pentru francezi o comoară”, își amintea Rusu Candiu, făurarul, îndemnul consăteanului său. Domnul Candiu a refuzat pentru că, așa considera el, e prea bătrân pentru un asemenea pas.

Revin la zi, la discuția din Muzeul Satului, cu Clemance Mauberquez, din Franța, și cu Lili Desrues, din Belgia. Aflu cum au învățat, tocmai în cadrul unor entități profesionale, arta broderiei.

Un exemplu, iată, pentru a evidenția diferența față de Estul Europei, referindu-ne strict la deprinderea degetelor cu țesăturile, unde mama și bunica au fost, și în mare măsură au rămas până azi, cele mai însemnate „școli” pentru tinerele generații.

În consecință, unde au meseriile tradiționale șanse mai mari de supraviețuire?! Poate că bulgarii, prin ce a povestit Zlankova Rossitsa că se întâmplă la ea acasă, ne oferă o pildă de care să ținem seama.